Imediat dupa actul de la 23 august 1944, intre evenimentele care au bulversat societatea romaneasca s-a reliefat pregnant problema etnicilor germani ce s-au gasit deodata complet descoperiti ca protectie si ajutor.
Este vorba desigur, despre miile de etnici germani care se intorceau acasa, fie din unitatile Waffen SS unde s-au inrolat voluntar, fie din serviciile auxiliare ale armatei si institutiilor germane din Bucuresti - secretare, infirmiere, femei de serviciu etc.- , sau din alte orase din tara.
Astfel ca multimea de etnici germani se aflau in diferite cantonamente, la Craiova, Caracal, Feldioara, Orsova, Pitesti etc., organizate de armata romana, dar apoi si de cea sovietica, in ele fiind cazate si mii de femei. Numai la Bucuresti in unul dintre aceste lagare erau retinute peste 800 de femei.
Fiecare etnic german, barbat sau femeie, facea eforturi disperate sa ajunga acasa. In acest sens ei actionau prin numeroase interventii, la diferite esaloane militare si autoritati romane, incercand sa demonstreze cu acte ca sunt cetateni romani si ca, detinerea lor in continuare, este un abuz. Unii ofiteri romani,
responsabili de asemenea cantonamente, gaseau ca acestia au dreptate si, in consecinta, ii eliberau cu acte in regula, trimitandu-i acasa in satele si orasele de unde proveneau. Acesta doar pana au aflat sovieticii, interesati sa adune cat mai multe brate de munca pentru minele si santierele lor distruse de razboi.
Din punctul de vedere al atitudinii reprezentantilor etniei germane s-au conturat doua pozitii diametral opuse: Andreas Schmidt, fostul conducator al Grupului Etnic German din Romania, milita si facea demersuri agresive in acest sens, pentru
alaturarea etnicilor germani, in continuare, armatei germane si sprijinirea luptei ei impotriva URSS. Iar pe de alta parte, se straduia sa convinga populatia de etnie germana sa plece definitiv in tara de origine, lasand totul de izbeliste. O propunere si o actiune lipsita de orice suport material si moral, sasii si svabi fiind puternic legati de meleagurile transilvane si de Banat, unde au trait 800 de ani, si au intemeiat asezari rurale si urbane civilizate, dispuneau de gospodarii infloritoare si de pamanturi roditoare. Actiunea lui Schmidt era considerata o himera si a fost respinsa aproape la unison.
Aceasta, mai ales ca, in contra podere a aparut Apelul lansat la 31 august 1944 de Hans Otto Roth, fost deputat si, respectiv, senator, care, in deplin acord cu generalul Constantin Sanatescu, a chemat populatia germana la calm si intelegere. In cuprinsul lui el spunea: ,,Fiti intelegatori si linistiti, si decisi, fiti calmi intr-o situatie grea si ganditi-va la locul nostru natal din muntii Transilvaniei si din campiile binecuvantate ale Banatului (..) Temeiul trainic al vietii noastre ca popor l-a constituit, timp de veacuri, loialitatea fata de stat. Este convingator si astazi acest temei. De aceea ne prezentam, loiali tarii." Apelul a fost primit cu mult optimism de populatia germana, mai ales ca Hans Otto Roth, a devenit seful confirmat de guvernanti al acestei etnii.
Apoi, la scurt timp a aparut Sabia lui Damocles asupra capetelor germanilor din tara noastra: prin nota din 31 ianuarie 1945 a comisiei Aliate de Control pentru Romania s-a dispus, fara drept de apel, deportarea etnicilor germani, a barbatilor intre varstele cuprinse intre 17-45 de ani, si femeile intre 18 - 30 de ani. Nu erau exceptate nici chiar femeile cu copii
mici, decat cele ce aveau ,, pruncutii", cum ar fi zis Ion Alexandru, sub un an. Listele cu cei ce trebuiau deportati s-au intocmit in mare secret de primarii comunisti asistati de seful postului de jandarmi si controlati indeaproape de reprezentantii armatei sovietice, pe care, de altfel, nu-i interesa decat numarul de oameni ce trebuia sa–l dea fiecare localitate. De aici, o serie de abuzuri, de polite platite, sau chiar mita, unii fiind trecuti pe liste chiar daca nu se incadrau in varstele precizate in nota. Ceea ce, la protestele celor in cauza, ii determina pe sovietici sa stranga din umeri si sa riposteze: ,,oamenii vostrii au intocmit listele, nu noi".
…Eram adolescent cand la 15 ianuarie 1945, in satul meu si toate celelalte de pe Tarnava Mare, ulitele gemeau de oameni cuprinsi de o disperare fara seaman. Au venit jandarmii sa-i duca! Plangeau a jale mare, sasii si romanii, mai ales ca multe femei lasau acasa cate 2 - 3 copii mici, ce urmau sa fie ingrijiti de bunici, cand aveau, sau chiar de vecini in lipsa acestora. Nu numai despartirea aceasta tragica producea starea de jale si panica, ci si frica de ceea ce avea sa se intample cu ei. Frica acesta impinsa la paroxism a determinat familii din Timisoara si Sibiu sa se sinucida in bloc – tata, mama, copii -, sau pe altii sa se spanzure in padurile din jurul oraselor. In documentele deportarii se regasesc toate aceste nume…
Cat despre cei dusi, amintim ca au fost urcati in vagoane de marfa si inghesuiti la maximum, astfel ca, lipsiti de aer si apa, si chiar de hrana, unii au murit pe drum... Iar cei ajunsi acolo – mi-au marturisit rude ale mele intoarse acasa –, s-au hranit mult timp scormonind pamantul in cautare de cartofii ce ramasesera de la recoltare, sau chiar cu sfecla furajera, contactand boli digestive grave, care pe multi i-au bagat in pamant.
Legat de aceasta deportare tragica trebuie sa retinem ca presedintele Consiliului de Ministri, generalul N. Radescu, a declarat ca nimeni nu l-a consultat. Asemanator au declarat si reprezentantii din Comisia Aliata de Control din tarile occidentale. Numai faimosul premier al Marii Britanii a tinut sa-si etaleze cinismul, si-n acest caz declarand: "Nu inteleg de ce ar gresi rusii ca 100.000 sau 150.000 dintre acesti oameni sa lucreze in subteranele lor. Trebuie sa tinem minte ca am promis sa lasam destinul Romaniei in mare masura, in mana rusilor". si ne-a lasat in mana lor aproape o jumatate de veac. Asa cum s-a inteles cu Stalin la Yalta. Referindu-se la ,,rezultatele" deportarii, dr. Paul Philippi din Sibiu, un prestigios universitar, a declarat ca acolo au murit circa 15 - 20 la suta din cei aproximativ 70.000 de etnici dusi in fosta URSS.
Dar drama etnicilor germani nu s-a incheiat odata cu cei cinci ani petrecuti in deportare. Intorsi acasa nu si-au mai regasit pamanturile date prin reforma agrara din 1946 celor care au luptat pe front impotriva Germaniei hitleriste. Apropo de acest aspect: si-n satul meu, Laslea, (jud. Sibiu) primii cetateni care au cazut la datorie, ca ostasi romani, pe frontul de Est, au fost doi tineri germani al caror nume se regaseste azi pe monumentul, ridicat de primarul Iulian Lazar in sat... Dar, cum spuneam, intorsi casa
din deportare, nu si-au mai regasit nici casele in care intrasera romanii, dar mai ales rromi, luand totul: animalele, uneltele agricole, bunurile etc; totul fiind jefuit ca la drumul mare. S-au trezit deodata din nou muritori de foame.
Dar, culmea, intorsi acasa si inghesuiti, fie intr-o camera mica de cei ce au devenit peste noapte proprietari pe bunurile si casele lor, fie in adapostul animalelor, sau suri nu s-au lasat doborati de soarta si curand, si-au revenit din nauceala suferita, si-au suflecat manecile si au trec la asalt, luand in primire de la cei improprietariti cu pamantul lor, suprafete intinse de terenuri agricole, lucrate, acum, de ei in parte, asigurandu-si astfel hrana si pentru ei si pentru noii proprietari. Numai ca, pe masura ce trecea timpul, romanii s-au considerat trasi pe sfoara de istorie.
Aceasta, pentru ca ei, avand acum pamant, case, animale, acareturi, au fost impusi cu cote si taxe tot mai mari. Comunistii strangeau surubul de la an la an pregatind terenul pentru trecerea la colectivizare. Sasii si svabi, in schimb au stiut sa profite, in interesul lor, si de trecerea la industrializarea tarii, angajandu-se pe toate santierele, in toate fabricile din zona lor de locuire, astfel ca in foarte scurt timp, veniturile lor depaseau cu mult cele ale taranilor. Multi dintre ei, gratie seriozitatii si a harniciei au ajuns chiar sa conduca unele dintre noile unitati economice.. Asa incat dintr-o ancheta facuta de cercetatorii de la Institutul de Istorie Orala din Cluj-Napoca (Cosmin Budeanca) reiese ca romanii erau extrem de descurajati si se considerau, cum spuneam, pacaliti de evenimente, mai ales ca etnicii germani ajunsera iar pe cai mari... Cu toate acestea, drama deportarii n-a putut si nu va putea fi uitata niciodata.
Ea ramane inca pentru cateva generatii o rana deshisa care a creat o ruptura greu de definit in sufletul si inima oamenilor, ceea ce, cred, a contribuit indirect, ca dupa atatea umilinte indurate, sa emigreze in masa in tara de origine. Dar sunt si marturii legate de acest aspect trist, potrivit carora multi dintre cei plecati considera si acum meleagurile parasite dupa 800 de ani ca fiind patria lor adevarata, ceea ce le face cinste.
___________________________
Bibliografie:
– Baier Hannelore: Deportarea, culegere de documente (1949).
– Dr. Philippi Paul: La 800 de ani, Biserica Germana din Romania.
– Lazar V. Laslea: In pragul a 700 de ani de existenta.
– Pelin Mihai: Reqvuiem pentru Conventia de la Geneva.
sursa: romanialibera.ro
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm ca înainte de a vă expedia mesajul să vă alegeți un nume pentru a nu crea confuzii în dezbateri. Mulțumim pentru înțelegere.
Dacă nu aveți de spus nimic constructiv, nu scrieți. Nu vor fi publicate comentarii lipsite de sens sau în care sunt atacate organizații naționaliste și membri ai acestora.
„Fiecare va trebui să știe că pentru atitudinea sa va răspunde. Nu poate trăi pe lume o nație dispusă la toate părerile, la toate atitudinile...”