Detractorii de ieri şi de astăzi ai lui Mihai Eminescu

Eminescu nu a fost nebun. Nu a avut sifilis. Eminescu a fost ucis. Devenise incomod pentru clasa politică a vremii. Publicistica sa este cauza reală a morţii. Politicienii nu i-au iertat verbul necruţător şi justiţiar. A.C. Cuza, cunoscător profund al operei eminesciene scria: „Roşii (liberalii) au ucis mişeleşte pe cel mai mare poet al neamului”. Ionel C. Brătianu iritat de cele ce scria Eminescu în ziarul „Timpul”, pune problema în Parlament, cerând să se ia măsuri drastice împotriva „instigatorilor din presă”. Lui Eminescu nu i se ierta faptul că el era „unul din cei mai nobili fii ai Ţării”.

Această frază memorabilă a fost scrisă de A.D. Xenopol în „Amintiri despre Eminescu”. Relaţiile lui Eminescu cu clasa politică au fost mereu tensionate. Eminescu a fost victima conjuraţiei tribale în fruntea căreia se afla Titu Maiorescu, care au făcut din poet un renegat. Detractorii din timpul vieţii lui Eminescu l-au atacat virulent. Ion Luca Caragiale, şi el victimă, scrie că: „Eminescu a murit cu zile”.
Un adevăr zguduitor este şi faptul că poetul a murit fără lumânare la căpătâi şi a fost „înmormântat în grabă ca un păgân, deşi lui ar fi trebuit să i se facă funeralii naţionale”. Aşa zisa nebunie a lui Eminescu a fost o pură invenţie. Pentru aceştia, Eminescu trebuia să dispară din viaţa civilă şi publicistică. Scrisul său din ziarele timpului, cu deosebire din „Timpul” l-a costat propria viaţă.

Se ştie că Mihai Eminescu s-a aflat sub permanenta supraveghere al serviciilor secrete ale Imperiului Austro-Ungar, a celor din Imperiul German şi a Rusiei Ţariste.Cancelarul german Otto von Bismarck, trimite o telegramă regelui Carol I, prin care i se cerea: „liniştiţi-l pe Eminescu”. Aici, trebuie menţionat şi faptul că pe peronul Gării de Nord din Bucureşti, Titu Maiorescu s-a întâlnit cu şeful Serviciului Secret al Imperiului Austro-Ungar, unde a fost pusă în discuţie persoana lui Eminescu. Se cunoaşte faptul că în Primul Război Mondial, în anul 1916, când Bucureştiul a fost ocupat de trupele germane care invadaseră ţara, Titu Maiorescu s-a pus în slujba lor.

Maiorescu, împotriva voinţei lui Mihai Eminescu, i-a luat lada cu manuscrise sub pretextul că poetul ar putea-o pierde. Eminescu a cărat pretutindeni lada cu manuscrise după el. Falsa îngrijorare a lui Maiorescu faţă de starea sănătăţii poetului, evidenţiată şi în jurnalul criticului, ne dezvăluie faptul că Eminescu trebuie eliminat din viaţa de sănătate şi aruncat presupusei nebunii. Se cunoaşte că, Titu Maiorescu, a fost dintotdeauna împotriva căsătoriei lui Eminescu cu Veronica Micle. Criticul nu i-a iertat Veronicăi Micle că a depus mărturie împotriva lui într-un proces în care Maiorescu este reclamat de către o colegă de pension a Veronicăi, instanţelor judecătoreşti pentru tentativă de viol. Publicistica eminesciană nu putea trece neobservată. Referitor la scrierile sale în presă, Eminescu, într-o scrisoare trimisă Veronicăi Micle scrie: „sunt unul dintre cei mai urâţi oameni din România, precum tu eşti una dintre femeile cele mai urâte femei din Iaşi.”

După răcirea relaţiilor lui Eminescu cu Maiorescu, poetul scrie Veronicăi: „cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa relaţiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, om de litere…, „deosebirea dintre el şi mine e că el a avut pururi ce oferi femeilor, şi eu n-am avut nimic, decât ingratitudine, chiar.” Să fi fost Titu Maiorescu un afemeiat?

Mihai Eminescu a fost şi a rămas pentru posteritate un om vertical, cu o neasemuită dragoste de adevăr. Cât a trăit, a fost stâlpuit de detractorii săi, a suportat ca un martir nedreptăţile care i s-au făcut. Nu şi-a trădat niciodată idealul. N-a acceptat duplicitatea nici atunci când a rămas fără slujbă. Dovadă sunt şi următoarele rânduri: „a mă face, însă, renegat politic, nu-mi dă mâna.”. Într-o scrisoare din anul 1880 adresată Veronicăi Micle aflăm că Eminescu şi-a păstrat verticalitatea: „Eu sunt unul dintre oamenii cei mai nenorociţi din lume. De ce? Şi tu ştii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine. Şi poate nici tu nu m-ai iubi câtuşi de puţin, dacă nu (era) acest lucru extraordinar în fiinţa mea, care este totodată o extraordinară nenorocire.” Poetul avea remuşcări că a atras-o şi pe Veronica în „nenorocirile” vieţii sale. El îi scrie: „te-am atras încă şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşă ureicu care oamenii mă onorează pe mine. Căci aceasta este singurul reazăm al caracterului meu-mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.”

Lui Eminescu i s-au atribuit fapte care nu le putea săvârşi. A fost învinuit că a furat cărţi de la Biblioteca din Iaşi, unde el era bibliotecar. De asemenea, a fost învinuit că ar fi vrut să-l asasineze pe regele Carol I, învinuiri lipsite de orice temei. Dintre detractorii din timpul vieţii sale nu trebuie omişi Macedonski şi Ventura, care au dus o campanie dezastruoasă împotriva lui Eminescu. Nici Veronica Micle nu a scăpat de ura detractorilor şi a demolatrilor memoriei poetului. Iacob Negruzzi spune despre Veronica Micle că, atunci când i-a adus la cunoştinţă că Eminescu a înnebunit, ea s-ar fi aflat în compania unui ofiţer. Veronica, într-o întâlnire avută cu A.C. Cuza îi spune: „nu pot să-l văd lipsit de minte cu care l-am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale.

Mihai Eminescu este şi astăzi urât. După anul 1989, s-a trecut la un măcel mediatic asupra memoriei şi operei sale. Revista „Dilema” declanşează o furibundă campanie împotriva poetului. Aici, în această revistă, cele mai înveninate condeie al aşa zişilor intelectuali rasaţi dau tonul vitriolic împotriva lui Eminescu. Pseudocriticii şi poeţii, striviţi de genialitatea poetului, au umplut paginile revistei cu scrisul lor înveninat lipsit de adevăr împotriva lui Eminescu. Viermele invidiei acestora îi mănâncă şi astăzi. Nu putem omite aici numele lui Horia Roman Patapievici, care a scris că Mihai Eminescu este „cadavrul din debara”. Criticul Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, în „Istoria Critica Literaturii Române”, oferă mult mai mult spaţiu lui Cărtărescu, decât lui Eminescu. Cei care îi terfelesc memoria nu-i iartă lui Mihai Eminescu, geniul. Eminescu a avut o viaţă de martir. El a purtat în suflet suferinţa acestui popor sortit să îndure nedreptăţile destinului ca naţie. El a purtat povara Crucii în scurta sa viaţă pământească şi martirajul său nu a fost şi nu este înţeles nici astăzi de cei care aruncă anatema peste el. Sunt mulţi români neromâni care nu-şi cunosc sfinţii şi-i dispreţuiec pentru că aceştia nu au decât orgolii nesăţioase, mândrii bolnave şi o viaţă searbădă. Din această pricină, ei nu sunt iubitori de sacrificiu şi martiraj. Din această pricină, cei care-l blasfemiază pe Eminescu nu au cum să-l înţeleagă şi să-i înţeleagă genialitatea. Cei care îi neagă fiinţa, om care a fost poetul în comparaţie cu ei, aceştia sunt nişte larve care trăiesc în marasma mizeriei lor sufleteşti. Egoismul lor, ferocitatea cu care aleargă după o glorie deşartă vorbeşte de la sine despre caracterul lor mizer, fără de lumină spre Cruce. Eminescu a fost şi va rămâne deasupra întunericului. Eriocul lui sacrificiu, îi aşează destinul deasupra tuturora, deoarece, prin tot ceea ce a trăit, a avut o viaţă plină de flăcările vieţii nestinse a poporului român.

de Mihai Sultana Vicol , Altermedia via Frontpress