Familia subversivă

Sursa: Birtkenau

Dacă mi-ar păsa mai mult de noțiuni depășite precum dihotomia stânga-dreapta, aș folosi alt cuvânt în titlu decât ”subversivă”, pentru că prea e molfăit de cei care iau numele libertății în deșert și își scriu articolele rouge caviar de pe ultimul model de iPhone. Nu-mi place treaba asta, așa că-mi aleg orice cuvinte vreau.

Ideea pornește de la o carte: The Subversive Family, de Ferdinand Mount. Nenea ăsta e un baronet conservator englez (da, am un fetiș pentru baroni și baroneți, vine de la știm-noi-cine, călărețul de tigri) care abordează familia dintr-o perspectivă interesantă. În zilele noastre, toți incriminează căsătoria drept o instituție coercitivă, oprimatoare, plină de obligații și de reguli stricte, care trebuie respectate, că de nu…

Că de nu…nimic. Pentru că, din punctul lui de vedere, familia nu e asta, ci taman invers. E opoziția la orice e impus, la normă, la dogmă, la conformism. E alegerea, din toată lumea de pe lume, a unei persoane cu care creezi intimitate. Iar intimitatea asta, zice Mount, e cea mai periculoasă pentru orice societate care încearcă să te înregimenteze și să te controleze, pentru că nimeni nu poate intra cu adevărat în mințile și-n discuțiile a doi oameni care împart un pat, o casă, o dragoste.

Și dacă stau bine să mă gândesc, chiar așa e. Nu e o integrare în societate, ci o fugă din ea. Nu e o ucidere a individualismului și a libertății, ci o celebrare a lor. Nu e zidul unei închisori, ci o fortăreață de apărare. E granița dintre în lume și acasă, unde nimic nedorit nu poate pătrunde.

Îmi place ideea asta de familie-cetățuie și libertate în același timp. Poate pentru că prețuiesc libertatea, dar nu în sensul ultramodern de însingurare și independență, poate pentru că mi-e dragă familia, undeva dincolo de interpretarea greșită de supunere, dar și de ideea modernă de egalitate totală – familia ca unitate, completare, brigadă de luptă.

Nu apăr familia, pentru că nu e nimic în pericol. Nu ies în stradă să strig cât e de bună și să aduc aminte de ea. Cred că fac mai mult militantism mergând cu stimatul domn de mână la supermarket, la concert sau la conferință, mereu cu zâmbete și sclipiri în ochi, decât țipând pe drumuri că ce bună e familia. Împotriva tuturor zvonurilor alarmiste, oameni continuă să locuiască împreună, să își împartă lucrurile, să facă copii și să îmbătrânească unul lângă altul. Surprinzător.

Mă bucur de nu mai pot când văd familii potrivite, de oameni care, pe lângă că se iubesc, sunt prieteni și au aceleași valori. Mă supăr teribil când aud de la vreun camarad că nevasta nu-l lasă la nimic din ce-i place, începând de la o bere inofensivă până la un pic de politică.

Să mai zic o dată? Sunt convinsă că familia e o formă de rezistență . Unii dintre noi nu suntem chemați nici să devenim sfinți, nici eroi. Unii suntem chemați să iubim un om, să împărtășim cu el idei, să facem copii și să-i creștem așa cum ni se pare nouă că trebuie. Iar asta e teribil de bine.