Istoria timocenilor

Sursa: valeatimocului.ro

 Continut: TRIBALIA ŞI DACIILE SUD-DUNĂRENE - LEAGĂN AL ROMÂNISMULUI

SUB TURCI - PRIVILEGII PENTRU SUPUSII ROMANI TIMOCENI

SUB SLAVII CREŞTINI – MECANISME INFERNALE DE DEZNAŢIONALIZARE

MEMORII LA CARE EUROPA ŞI BUCUREŞTIUL SUNT SURDE

SERBIA DE RĂSĂRIT: O MARE DE ROMÂNI

În Serbia, românii trăiesc în două comunităţi cărora li se aplică standarde diferite în ce priveşte dreptul la păstrarea identităţii.
La nord de Dunăre (în Voivodina) trăiesc 30.000 de români, 2% din populaţia provinciei, ei fiind majoritari în doar 17 sate. Au aici biserici şi dreptul la şcoală şi presă în limba română. Aceşti români au intrat în componenţa Serbiei la 1918 şi România a purtat lungi tratative cu statul vecin, pentru a le da măcar atâtea drepturi câte aveau sub statul austro-ungar.

La sud de Dunăre trăiesc după recensământul din 2002, peste 45.000 români şi valahi, deci cu 50% mai mulţi în mod oficial decât în Voivodina. Chiar analişti sârbi spun însă că este vorba de poate 10 ori mai mulţi în realitate şi că în nici un caz nu pot fi mai puţini de 240.000. O publicaţie oficială belgrădeană spune că ,,în ce îi priveşte pe românii timoceni recensămintele sunt confuze şi greu de explicat fiindcă ei sunt majoritari în zonă”. Din judeţele Branicevo, Bor, Pomoravlie şi Zaiecear avem o listă cu 150 de localităţi populate aproape exclusiv cu români. Acest lucru se poate verifica la faţa locului. Liderii românilor de acolo spun că ei trăiesc în proporţie însemnată în 300 de sate şi 20 de oraşe din ţinuturile numite popular Timoc, Homolie, Craina Negotinului şi Ţârna Reca.
Judeţul Branicevo
- Plasa VELIKO GRADISTE: Doljasnica, Topolovnik, Cesljeva Bara, Durakovo, (V.Gradiste, Ram);
- Plasa GOLUBAC: Brnjica, Dvoriste, Zitkovica, Krivaca, Kurdes, Snegotin, (Golubac);
- Plasa ZABARI: Vitezevo, Kocetin, Mirijevo, Porodin, Svinjarevo, Polatina, Ticevac, (Vlaski Do, Zabari);
- Plasa ZAGUBICA: Breznica, Laznica, Milanovac, Osanica, Seliste, Sige, (Bliznak, Zagubica, Krepoljin, Medvedica);

- Plasa KUCEVO: Blagojev Kamen, Brodica, Bukovska, Voluja, Vukovic, Duboka, Kacna, Ljesnica, Mustapic, Neresnica, Radenka, Rakova Bara, Sena, Srpce, Turija, Ceremosnja, Cerovica, Sevica, (Kucevo);
- Plasa MALO CRNICE: Aljudovo, Vrbnica, Zabrega, Kobilje, Kravlji Do, (Veliko Selo, Sljivovac);
- Plasa PETROVAC NA MLAVI: Busur, Vitovnica, Dubocka, Zdrelo, Kladurovo, Leskovac, Manastirica, Melnica, Orljevo, Ranovac, Rasanac, Stamnica, Slarcevo, (Bosnjak, Oreskovica, Pankovo, Petrovac);
- Plasa POZAREVAC: Ostrovo, Recica, (Kostolac, Pozarevac, Poljana);

Judeţul Pomoravlje
- Plasa DESPOTOVAC: Beljajka, Jasenovo, Resavica Selo, (Despotovac, Zibilje, Lipovica);
- Plasa JAGODINA: Dobra Voda;
- Plasa SVILAJNAC: Bobovo, Macevac, Prostinac, Subotica, (Dubnica, Svilajnac, Troponje);
- Plasa CUPRIJA: Batinac, Bigrenica, Vlaska, Isakovo, (Cuprija, Supska);

Judeţul Bor
- Plasa BOR: Brestovac, Bucije, Gornjane, Zlot, Krivelj, Luka, Metovnica, Ostrelj, Slatina, Tanda,Topla, Sarbanovac, (Bor);
- Plasa KLADOVO: Brza Palanka, Vajuga, Velesnica, Velika Vrbica, Velika Kamenica, Grabovica, Davidovac, Kladusnica, Korbovo, Kostol, Kupuziste, Ljubicevac, Mala Vrbica, Manastirica, Milutinovac, Novi Sip, Podvrska, Reka, Recica, Rtkovo, Tekija, (Kladovo, Petrovo Selo);
- Plasa MAJDANPEK: Boljetin, Vlaole Golubinje, Debeli Lug, Jasikovo, Klokocevac, Leskovo, Miroc, Mosna, Rudna Glava, Topolnica, Crnajka, (Donji Milanovac, Majdanpek);
- Plasa NEGOTIN: Bukovce, Veljkovo, Vratna, Dupljane, Dusanovac, Zlokuce, Jabukovac, Kobisnica, Kovitlovo, Mala Kamenica, Malajnica, Milosevo, Mihajlovac, Mokranje, Plavna, Prahovo, Radujevac, Samarinovac, Slatina, Srbovo, Urovica, Crnomasnica, (Negotin);

Judeţul Zajecar
- Plasa BOLJEVAC: Bacevica, Bogovina, Valakonje, Dobro Polje, Osnic, Podgorac, Savinac, (Boljevac, Lukovo, Mali Izvor);
- Plasa ZAJECAR: Vel. Iasikovo, Vel. Jasenovac, Gamzigrad, Glogovica, Gradskovo, Dubocane, Lubnica, Mala Jasikova, Mali Jasenovac, Nikolicevo, Prlita, Tabakovac, Halovo, Cokonjar, Sipikovo, Sljivar, (Grljan, Zajecar).

Ei au intrat în componenţa Serbiei în 1833. Sub turci avuseseră dreptul la slujbă religioasă în limba română. Li se spunea “valahi” pentru că aşa li se spunea la 1800 tuturor românilor. Sub sârbi, slujba religioasă a devenit obligatorie în slavonă, iar când au apărut şcoli, acestea au fost exclusiv de limbă sârbă. La botez îşi puteau alege doar nume sârbeşti de pe o listă. Şi astăzi sutele de mii de români timoceni nu au dreptul nici măcar la un cuvânt în limba lor în şcoli, biserici sau presă. Pentru drepturile lor, România nu a intervenit niciodată serios pe lângă Belgrad. Nu a reuşit nici măcar să impună că ,,valah” este sinonim cu ,,român”. La fel de lipsiţi de drepturi sunt românii timoceni din zona Vidinului – Bulgaria.

TRIBALIA ŞI DACIILE SUD-DUNĂRENE - LEAGĂN AL ROMÂNISMULUI

Prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei cuprinzând din Serbia ţinutul de la Muntele Rătan (despre care o legendă a românilor timoceni spune că este “buricul pământului”) la Dunăre, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului până la Lom.
N. Iorga spunea că “atât în Serbia cât şi în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stâng”, iar G. Vâlsan că avem aici “o adevărată Bucovină de Sud”.
Regiunea este cunoscută şi sub numele de Tribalia de la tribali- populaţie de neam tracic (după Strabo, Diodor etc) sau iliric (după Ştefan din Bizanţ) atestată aici încă din sec. VII-III î. Hr. Tribalii aveau o organizare statală proprie şi s-au remarcat în bătălia contra lui Filip al II–lea al Macedoniei, pe care l-au înfrânt şi l-au rănit.
Populaţia tracică de aici a început să fie romanizată înaintea celei de la nord de Dunăre, romanii începând în ultimele decenii ale erei trecute şi terminând în anul 15 d. Hr. întemeierea provinciei Moesia, împărţită în anul 86 în Moesia Inferior şi Superior. Moesia Superior a servit ca bază de plecare în războaiele împotriva dacilor în timpul lui Domiţian şi Traian, iar după retragerea aureliană, în 285 Diocletian împarte teritoriul în 4 provincii: Dacia Ripensis lângă Dunăre, Dacia Mediteranea cu centrul la Niş, Moesia Prima în nord-vest şi Dardania în sud. Apropo de Moesia, cronicarul grec Niceta Choniatul afirmă despre locuitori că “înainte se numeau Mizi, iar acum Vlahi”. Această organizare a dăinuit până în timpul lui Iustinian.
La începutul sec. VII dominaţia romano-bizantină cedează sub presiunea slavilor. În a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea la Remesiana (Bela Pelanka de astăzi, aflată la 30 de km est de Niş), capitala Daciei Mediteranea, a activat episcopul Niceta, “apostolul dacilor de pe ambele maluri ale Dunării” după cum îl numeşte Vasile Pârvan. Timocul a fost numit de daco-moesi Timakus, iar Morava va fi Margus, provincia numindu-se Margensis (sârbii îi spun Craina care înseamnă margine). Împăratul Caius Galerius Valerius Maximus s-a născut într-o familie din Timoc dintr-o dacă refugiată de la nord de Dunăre.
Legăturile dintre N şi S Dunării sunt evidente şi prin strămutările de populaţie. În anii 10- 12 a.D., consulul Sextus Aelius Catus transferă 50 000 daci la sud de Dunăre, la 57-67 a.D. guvernatorul Moesiei strămutase 100 000 suflete în dreapta fluviului. Dintre cei 80 de împăraţi romani 40 au fost de origine traco-iliro-dacă. Iosif Constantin Drăgan le înşiră numele în “Istoria românilor” (1993) la pag. 46. În 329 Constantin cel Mare a făcut pod de piatră peste Dunăre. Importanţa excepţională în destinele imperiului roman a zonei între sec III-VI l-a făcut pe V. Beşevliev să vadă în statul roman de atunci un “imperiu roman de neam tracic”.
Iată că la sud de Dunăre procesul de formare a poporului şi limbii române prin durata mult mai mare a stăpânirii romane s-a putut desfăşura chiar mai temeinic decât în Dacia (al cărei nume va fi chiar împrumutat pentru parte din Moesia). După mulţi istorici (Puşcariu, Dragomir, Gamilscheg etc) Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul formării limbii române. Sârbii cu greu au slavizat mai apoi şi numai în parte rămăşiţele coloniilor romane şi populaţia tracă romanizată. Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile înalte şi pădurile dese ale acestui ţinut muntos al Timocului. I.F. Dobrescu, în revista Geopolitica nr 1/2005 afirmă că “nu avem nici o dovadă de-a lungul a o mie de ani de istorie că regiunea timoceană ar fi fost la origine sârbească şi că ulterior, la o dată neştiută ea s-a transformat într-una românească, aşa cum se prezenta ea la sfârşitul secolului al XIX-lea, când de la est de râul Morava şi până la graniţa cu Bulgaria nu se vorbea decât româneşte”. Aria de formare a poporului român de la sud de Dunăre a fost mult mai mare, ea întinzându-se de la Dunăre şi până în Tessalia.
Urme ale acestei romanităţi mai întâlnim şi astăzi în Serbia, unde localităţi precum Grădişte, Surduliţa, Ursule, Surdul, Corbul, Cătun, Clisura, Clisuriţa, Surliţa, Vlasina, Izvor, Gumerişte, Târgovişte precum şi altele, aflate în sudul Serbiei de astăzi, în districtul Pcinia, amintesc de populaţia românească care le-a numit astfel şi care în prezent a fost asimilată de către sârbi. În secolele X – XIV a existat şi o episcopie a “vlahilor”, supusă canonic arhiepiscopiei de Ohrida, care în secolul al XIII-lea îşi avea sediul la Vreanoti, localitate identificată cu Vranje, în sudul Serbiei. Astfel, Nicolae Iorga consemna că “pe la 1200 Ştefan Nemania dă Hilandarului 170 de familii de vlahi, cu juzii lor. Sub Ştefan Uroş I se adaugă alte 30 de familii la Drin. Donaţii se mai fac, cu sutele de familii de Ştefan Nemania pentru mănăstirea Jicea, de Ştefan Uroş II pentru o altă mănăstire şi pentru Gracianiţa, de Duşan pentru o mănăstire lângă Prizern. Vlahii sunt pe atunci şi lângă Marea Adriatică, şi în Zeta şi pe la Priştina”. Istoricul ceh Jirecek, marele specialist în istoria Balcanilor, consemnează nume romanice în toată regiunea Nişeva, Struma de Sus şi Ischer precum: Herul, Bănişor, Creţul, Borbulovici, Viturcii.
Românii de aici precum şi cei din Croaţia, Bosnia, Muntenegru poartă numele de vlaşi sau vlahi. Pe la 1348 în Croaţia exista o Valahia Mică, în Serbia evului mediu regiunea Raşca se numea Staro-Vlaska (Vlachia Veche), Valaşka era o parte din Moravia. În Cronica slavilor din Diocleea (1160-1170) se arată asimilarea vlahilor de către slavi, provincia era o Valahie şi era locuită de valahi.
În timpul migraţiilor şi atacurilor avaro-slave de după sec. VII populaţia sud-dunăreană romanizată a fost parte slavizată, parte s-a retras în munţii din Peninsula Balcanică, dând populaţia aromână, parte s-a retras înspre apus între coasta dalmată, Drava şi Morava dând pe acei maurovlahi (morlaci sau vlahii negri), iar o parte a rămas în munţii Timocului numeroase izvoare amintind vlahii timoceni. La 818 “ducis Timocianorum” trimit soli la franci spre a solicita ajutor împotriva bulgarilor. Stoian Marokovici în “Les problemes serbes” se referă la Constantin Porfirogenitul care menţiona că pe Morava, Mlava, Pecus nu erau sârbi, ci o altă “populaţie de o altă formaţie etnică”.
Kekaumenos din sec. XI vorbind despre vechii locuitori de la sud de Dunăre şi lângă Sava spune că “îi numim daci şi besoi”. Ţinutul ajunge de pe la anul 1000 iar în stapânire bizantină vreme de două secole. După cum relatează clericul Ansbert, participanţii la cruciada a treia au fost atacaţi de vlahii dintre Timoc şi Morava. Niketas Choniates şi Kekaumenos amintesc de o traditie a rezistenţei valahe în faţa bizantinilor.
Primele mănăstiri din zonă datează din sec. XIII şi cărţile istorice sârbeşti spun că sunt făcute de Radul I Voivoda Vlaşci. La sfârşitul sec. XIII în această parte a Serbiei a fost o evidentă ridicare a elementului românesc, regii sârbii au dat privilegii românilor şi cnejilor lor. Iorga amintea o teză conform căreia în sec. X chiar era o formaţiune politică în zona Vidinului ce şi-ar fi extins autoritatea şi asupra malului stâng al Dunării.
În 1210, voievodul Mihail al Transilvaniei vine cu o armată din saxoni, români, secui şi pecenegi în ajutorul ţarului Asan Burul din Vidin. Împăratul Iustinian recunoscuse de la începutul sec. VIII titlul de Caesar (ţar) bulgarilor ce îl ajutaseră să recucerească tronul după ce tot el i-a învins şi strămutat pe mulţi în Asia Mică. Statul Asăneştilor este prezentat în izvoare ca “ţara valahilor”, arhiepiscopul Ioan de Sultanyeh face speculaţii privind latinitatea bulgarei şi a delimitării geografice a “Volaquiei”. Paisie, egumenul mănăstirii Hilandar în “Istoria slavo-bulgară” în 1762 spune despre vremea lui Asan cel Bătrân că “luaseră vlahii erezia romană, citeau vlahii latineşte că aceia sunt cu latinii de un neam şi o limbă” şi că mai apoi au oprit acestea cu pedeapsa că “li se va tăia limba” şi “aşa vlahii s-au întors la credinţa pravoslavnică şi citesc slavoneşte acum”.
Asan II stăpânea şi Cetatea Severin pe care o pierde la 1236 pentru a păstra ţinutul timocean Branicevo. După 1240 ungurii vor ocupa Maciva şi Braniceva. Există aici un Greborius ban de Cucevo şi Branicevo. O parte a zonei (fără să atingă Timocul) va fi dăruită de regele Ungariei ginerelui său sârb Dragutin. Va fi restituită însă lui Carol Robert. Vidinul era al despotului Şişman şi urmaşului său Mihail. Statul Timocean de la Dunăre dintre râurile Pek şi Lom (1280-1397) avea o populaţie majoritar românească şi o dinastie în mare parte de origine română (Sracimir era fiu de domniţă româncă şi soţ al unei românce.
Ungurii sub Ludovic I au pătruns în Bulgaria, unde cuceresc Vidinul în 1365 şi desfăşoară încercări de consolidare a ocupaţiei concomitent cu acţiuni de convertire la catolicism. Acestea nu au făcut decât să alimenteze revolta localnicilor bulgari şi români timoceni de credinţă ortodoxă. În 1363 şi 1369 domnul muntean Vlaicu Vodă trece Dunărea pentru a elibera Vidinul. Succesul românesc făcut “şi cu voia unor locuitori ai săi” a înlăturat stăpânirea ungurească din banatul Vidinului şi a avut un mare răsunet, Vlaicu Vodă fiind apelat cu titlul de rege. Făcuse ceea ce va face Mihai Viteazul în Ardeal. El a mai cucerit şi Severinul şi Nicopolul. Ungurii luaseră Vidinul de la Straşimir ce era cumnat cu Vlaicu. Voievodul român până la încheierea păcii i-a dus pe locuitori la nord de Dunăre şi urmau să se întoarcă. Ungurii vor uni politic şi administrativ Timocul şi Banatul sub conducerea unui ban din Vidin. Vlaicu vodă a primit o compensaţie în Făgăraş şi Severin şi a rămas apoi garant al ţaratului de Vidin recucerit de la unguri.
În 1388 Şişman se închină sultanului care în 1397 după bătălia de la Nicopole îl va transforma în sangeacul, apoi paşalâcul de Vidin. În sec. XIV urmele vlahilor timoceni se întâlnesc în mai multe acte oficiale ale ţărilor sârbe. Peste prima alcătuire etnică s-au adăugat şi elemente macedo-române de la Pind şi din Balcani. Balcanistul Sanfeld arată că între sârbi şi bulgari s-au interpus vlahii din zona Moravei pomenind şi de Vlaşka Planina (Munţii Româneşti).
Radu I Basarab (1377-1384) a fost şi el protector al ţaratului de la Vidin, acest lucru fiind consemnat de inscripţia voievodului Radu în biserica domnească de la Curtea de Argeş “domn singur stăpânitor al UngroVlahiei, al Vidinului şi al Oblastiei”. A ridicat mănăstirea Mănăstiriţa din ţinutul Cheia în dreapta Dunării. Mircea cel Bătrân şi-a impus şi el voinţa în Balcani în repetate rânduri. Ruinele bisericii ridicate de Radu cel Mare la 1501 se văd azi în localitatea Lopuşnia la poalele muntelui Rtan.
Sfântul Nicodim de la Tismana era se pare fiul unui cnez român din Serbia şi a unei domniţe înrudite cu familia cneazului sârb Lazăr (1371 - 1389), şi şi-a început viaţa monahală la mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, după care s-a stabilit la Şaina, lângă Cladova, întemeind aici mănăstirea cu hramul Sfânta Treime. I se mai atribuie întemeierea mănăstirilor Vratna şi Manastiriţa, aflate în apropiere. Sfântul Nicodim a întemeiat şi condus mănăstiri aflate pe ambele maluri ale Dunării, fiind protejat şi sprijinit în opera sa de construire de mănăstiri şi de întărire a monahismului de către familia Basarabilor şi de către cneazul sârb Lazăr, care au dăruit ctitoriilor sale mai multe sate şi alte importante donaţii. Ajutor bisericilor din sudul Dunării vor da şi Matei Basarab, Grigore I Ghica, Ştefan Cantacuzino.

SUB TURCI - PRIVILEGII PENTRU SUPUSII ROMANI TIMOCENI

În 1425, printr-o coordonare a armatelor muntene, bănăţene şi transilvănene, trupele bănăţene au cucerit cetatea Vidin după o luptă îndârjită. Şi Iancu de Hunedoara va ţine piept în sudul Dunării otomanilor. În campania din 1443 i se alătură un uriaş număr de voluntari din zona Morava. La 3 nov. va cuceri Nişul. Tot atunci Skanderbeg va întoarce armele împotriva turcilor în Albania în înţelegere cu Iancu de Hunedoara. În 1444 Ioan Corvin ia cetatea Cladova, oraşul Vidin, apoi Razgradul, Şumenul, Novi Pazarul ajungând până la Varna, iar sfârşitul tot în sudul Dunării îl va găsi. Se spune că el a împărţit satelor de aici dascăli şi popi. Viaţa bisericească era sub ascultarea episcopului de Râmnic. Turcii acordă privilegii românilor. ,,Craina era sub cârmuirea eredidară a familiei Carapancea. Vestit a fost şi Stoian Bulibaşa beg la Cladova care avea o soţie Fira şi care s-a opus turcilor. ,,Raşcovicii” avură timp îndelungat o putere asemănătoare în Starivlah, iar plasa Cheii (Cliuci) îşi păstra dreptul de a-şi alege cnejii săi. Balada lui Pătru din Cobilia spune că satele aveau fiecare cnezi care fac ,,săbor de săteni şi adună birul”.
Vlahii din sangeacul Semedriei participă la luptele dintre turci şi unguri. Soliman Magnificul le va acorda în 1521 în schimbul serviciilor cu caracter militar un codice de legi ,,kaun-name” din care cităm: ,,vlahii din Branicevo şi Vidin să nu plătească nici un haraciu, nici ispenge, să fie scutiţi şi liberi de orice dare, nici o dare de muncă să nu dea, gloabe şi pedepse să nu plătească”. Ocuparea Semedriei (de la românescul Sâmedru-Sf. Dumitru) de către turci în 1459 duce la sfârşitul despotatului sârb, în 1521 căzând şi Belgradul. Un eveniment important în timpul ocupaţiei turceşti îl constituie ,,răscoala chinejilor” (cnezilor) de la Dii (numele românesc al Vidinului care în antichitate a fost Bononia). La 22 iunie 1560, în faţa palatului paşei Muzafer din Vidin protestează atunci când se încearcă să li se impună darea ,,filurgiei” 500-600 cneji români din sangiacul Vidin care se întindea până spre Niş şi dincolo de Morava. Este o dovadă că atunci erau peste 500 de sate valahe în zonă. Provincia era autonomă pentru că ţinutul era o moşie a fostei împărătese ,,valide sultanie” de la Aja Sofia din Constantinopol cu rostul de a asigura fonduri pentru întreţinerea bibliotecii şi palatului imperial al sultanei.
Vlad Ţepeş va ucide în aceeaşi zonă 29.000 turci, ale căror capete le va trimite inventariate lui Matei Corvin. În 1595 detaşamente ale banului Craiovei au ars împrejurimile Vidnului şi Vârşeţul înaintând până către râul Sava. Mihai Viteazul spunea că a alungat turcii din 2.000 de sate dintre Ţara Românească şi Grecia, primind la nord de Dunăre 16.000 refugiaţi. El a fost sprijinit şi de haiducii din Balcani. La 1596 românii atacă şi în Dobrogea iar Baba Novac, român sud-dunărean şi el, a eliberat regiunea Vidinului şi a nimicit garnizoanele Cladovei, Plevnei şi Nicopolului. În 1598 Mihai Viteazul a determinat Poarta să-l recunoască domn al Munteniei prin victoriile de răsunet care au dus la cucerirea cetăţilor Nicopol, Vidin, Cladova. Constantin Brâncoveanu va apăra şi reconstrui şi el cetatea Fetislam din Cladova la 1689. În ,,Mărturii româneşti peste hotare”, Virgil Cândea indică un număr impresionant de documente care atestă ctitoriile românilor în zona Timoc şi prezenţa românească la sud de Dunăre. La 1696 marele geograf contele Marsigli a întâlnit un bloc românesc la sud de Dunăre care vorbeau ,,rumuneşce”.
În cursul sec. XVII-XIX în Timoc noi elemente româneşti din Oltenia şi Banat se adaugă celor existente. Pazvantoglu (1793-1807) din Vidin s-a înţeles numai în româneşte cu ofiţerul superior din armata austriacă, Henig, venit într-o vizită de 8 luni. Maxim Radacovici, exarh al mitropolitului din Belgrad a călătorit în 1733 în zona văilor râurilor Poreci, Pec şi Mlava şi găseşte o populaţie majoritar românească.
Dacă astăzi preoţii din Timoc nu au voie să spună nici un cuvânt în româneşte chiar dacă în unele cazuri ei şi toţi credincioşii sunt români, iată cazuri din trecut în care în bisericile lor li se vorbea şi în limba lor de către preoţi dintre ai lor. În Maidanpec la 1734 preotul Şerban ,,nu ştia nicicât sârbeşte”, în Neresniţa, Duboca şi Voluia la 1734 popa Pavel ,,sârbeşte citeşte puţin, iar româneşte ştie bine”. În Pojarevaţ la 1733 preotul Ştefan Arnăutul era venit din Ţara Românească. Pe la 1823 cneazul Miloş îl vrea popă pe ,,vlahul Strahin”. La 1734 în Ruda Glava preotul Crezoi nu ştia sârbeşte. Mai erau veniţi din Ţara Românească popa Barbu (1780-1790) din Zaiecear, popa Simion (1834) din Iabucovaţ, popa Pătru Dimitrie din Kladova, Marcu din Sip, popa Ioanichie din Vratna. Nu ştiau sârbeşte popa Ion Guran din Zlot (sec XVIII) şi popa Ion Vladu (1839) din Bârza Palanka.
Alţi preoţi care slujeau în româneşte: popa Radu şi popa Constantin (1833) în Negotin şi Bucopcea, popa Matei (1837-1847) şi Ion Nedelcu (1847-1855) în Bucopcea, popa Ion Anastasie (până în 1854), popa Radu, popa Gheorghe Nicolaie şi popa Dimitrie (1869) în Geanova (acum Duşanovaţ), popii Dragoie, Călin, Constantin, Dinu, Ion, Ieftimie, Ion (1851) în Mocrani, popii Ieftimie (1837) şi Pătru Iovan în Sârbovlaş, popii Călin (mort în 1738) şi Anghel Dâlboceanu în Cameniţa Mică, popa Simion în Uroviţa, preoţii Lazăr Lăpădat şi Ion Gămanu în Slatina, popa Gheorghe în Podvârşca, popa Radu în Iasicova Mare şi Mică (1837-1860), popii Ghiţă, Radosav, Ion, Nică, Stancu, Constantin, Stan, Ristea, Mitru, Ispas în Bregova, popa Stan în Brădet şi Dii (Vidin), popa Ristea în Dii, românii din Dii şi-au făcut o biserică în 1884 în care se slujea româneşte.
Următorii preoţi au organizat şi şcoli româneşti pe lângă biserică: Ieftimie (1843-1873) în Cobişniţa, Tudor Petru şi Ieftimie Stoian ((1837) în Raduievăţ, călugării mănăstirii Sf. Manasie (1824), dascălii Ion Ciolacu în Bregova şi Pătru Pavel în Bolievaţ (1864). În Techia pe la 1736 a fost popă Marcu Radul, iar mai apoi popa Trăilă. Slujbă românească s-a făcut aici până în 1875 (cel din urmă preot român a fost Dumitru Dungheriu. Românii din Techia au scris în româneşte o solicitare bănească pentru biserică cneazului Miloş la 10 ianuarie 1837. Acesta le-a dat banii şi le-a scris tot în româneşte. După anul 1836 când la Belgrad s-a deschis şcoală de preoţi, în Timoc se introduce treptat slujba doar în sârbeşte.
În Bulgaria preoţii români încep să fie înlocuiţi de cei bulgari începând cu 1878. În unele sate mai era slujbă în româneşte şi la 1918. Astăzi doar la Sofia este biserică românească. A încercat după anii 2000 în satul Rabrova preotul Gheorghiev să ţină slujbă şi în româneşte dar a fost ameninţat imediat de mai marii bisericii bulgare (Asociaţia Învăţătorilor Arădeni a protestat în presă). La Vârf în 1854 sătenii angajau pentru 150 groşi pe învăţătorul Ion Brudar din Transilvania. La Vidin în cartierul Cumbair din cei 950 elevi, peste 700 sunt români şi 9 grupe învaţă româna ca limbă străină facultativ. Facultativ se mai învaţă româna şi tot sporadic în Bregova, Rabrova, Vârf, Gumătariţ, Gâmzova, Silistra prin grija organizaţiei AVE, a Comunităţii Românilor din Bulgaria şi a statului român.
Românii nu au statut de minoritate în Bulgaria şi nu au deci şcoli şi biserici. Aceste încercări de cursuri de română sunt organizate după ore, uneori în weekend, uneori în case particulare şi cu plata unor profesori din fonduri ale statului român. Revistele lor bilingve ,,Salut” şi ,,Timpul” cu apariţie sporadică şi în număr ridicol de mic sunt şi ele scoase pe bani din România. Statul bulgar închide chiar şi şcolile bulgăreşti din satele româneşti (Deleina şi Rabrova). La Sofia am vizitat singura biserică românească din Bulgaria unde am discutat cu preotul Oprea. Clădirea a fost ridicată de comunitatea bogată a aromânilor şi cu sprijinul statului român de altădată. Există tot la Sofia şi un gimnaziu în care 50 elevi învăţau în 2002 şi limba română (pe b-dul Al. Stambolinski 125). Această instituţie este singura cu caracter oficial. La Vidin unde trăiesc întradevăr români mulţi (majoritari în 30 de sate) Bulgaria nu a permis aşa ceva. În Serbia unde românii sunt mult mai mulţi nu se permite nici măcar facultativ limbă română în satele timocene.

SUB SLAVII CREŞTINI – MECANISME INFERNALE DE DEZNAŢIONALIZARE

La începutul sec. XVIII austriecii cuceresc Banatul dar şi teritorii la sud de Dunăre (Semedria, Columbac şi Negotin). Aceste teritorii din sudul Dunării şi temporar Banatul, le vor pierde în confruntările cu Poarta, un rol mare avându-l răscoala românilor bănăţeni din anii 1736-1739. Abuzurile administraţiei habsburgice, colonizările masive cu străini, au determinat populaţia română să se alăture otomanilor a căror stăpânire o socoteau mult mai blândă. O importantă victorie a românilor răsculaţi asupra austriecilor a fost cea de la Vârşeţ din 14 feb. 1739. Represaliile imperialilor au fost groaznice. De la 1690 în Timoc şi Banat veniseră primii sârbi din Kosovo (Svetislav Prvanovici vorbeşte de 28 de sate nou colonizate atunci în Timoc) şi bulgari din Teteven. D.Rizoff scrie într-o lucrare publicată la Berlin în 1917 că “bazinul Timocului cedat de Turcia Serbiei în 1833 n-a intrat niciodată în hotarele istorice ori politice ori religioase ale Serbiei” de până atunci.
Insurecţia sârbă21 izbucnită în 1804 s-a bucurat şi de sprijin românesc. “Comitetul Serbiei” condus de Karagheorghe îl avea în componenţă şi pe voievodul românilor timoceni Mişu Karapancea de la Negotin. Pentru eliberarea Balcanilor de turci, Tudor Vladimirescu a luptat în fruntea a 7.000 voluntari la sud de Dunăre, participând şi la importanta bătălie de a Cladova. Prietenul sârbilor Gravier recunoaşte şi el că până şi sârbii din Belgrad sunt în imensa lor majoritate nou-veniţi din ţinuturile din sud-vest. Unii români se alătură mişcării de eliberare de sub turci dar se opun schimbării unui stăpân cu altul. Haiduc-Velku luptă împotriva turcilor cu preţul vieţii la Negotin şi Prahovo având oaste şi tunuri “Capu-oi da, Craina n-oi da” şi îşi luă titlul de “Gospodar (Domn) de Ţârna Reka”. După pacea din 1812 rezistă în cetatea Negotin. Alţi haiduci ai vremii erau Stevan Mokrainaţ, Veliko Petrovici, Petar Dobrâniak, Stoian Abras din Bucopcea, Gicu Hraborg şi Milenko Stoikovici despre care românii spun că erau de ai lor.
În Timoc, sârbii îşi extind graniţa 23 abia în 10 iunie 1833. Miloş Obrenovici obţine de la turci în schimbul unei apreciabile sume alipirea Crainei la paşalâcul Belgradului. În urma acestui târg populaţia Tribaliei de est este obligată să plătească bir turcilor ca şi cea din Tribalia de Vest. Pe cei din Tribalia orientală, Soliman Magnificul, la timpul lui i-a scutit de bir şi a interzis turcilor să intre călare şi cu caii potcoviţi în satele din zonă. Noua înţelegere lăsa provincia sârbilor care nu mai respectă vechile privilegii românilor timoceni. Sârbii încep să se instaleze în zonă şi să înlocuiască preoţii români cu cei sârbi. Clerul român se va retrage dincolo de graniţă, în imperiul otoman, înfiinţând şi mănăstirile Dosul Mare, Coilova, Cosova, Deleina şi Zlocutea, precum şi bisericile de la Albotina, Tar-Petrova, Dobridol şi Ursoaia. Nu peste mult timp însă bulgarii şi macedonenii vor intra ei în acestea.
Un raport din 1849 spunea “pe lângă cele 4 sate ce s-au revoltat lângă hotarele Serbiei s-au mai revoltat şi alte 13 între care şi rumâni, iar căpetenia acestei revolte este un ciorbagiu Ivan Başchinezul”. Istoricul Djordjevici arată că “Bulgaria nordică era sub puternica influenţă a mişcării revoluţionare din Valahia din 1848”. În 1850 are loc o mare insurecţie la Vidin. Românii de aici s-au adresat sârbilor ca să le sprijine revolta. Sârbii le pun condiţia ca zona de până la Iskar să se supună Belgradului. Scriitorul Ion di la Vidin scria în “New York Spectator” că românii ar fi spus “mai bine morţi decât să schimbăm un călău cu altul”. Ştefan Singeleanu a condus o altă răscoală la Berkoviţa şi Pirot stând în fruntea vlahilor de la Morava-Iagodina, Kupru, Alexina şi a fraţilor lor Torlaci şi Sopi. În strâmtoarea Cegar la nord de Niş răsculaţii sunt înfrânţi de turci. Sârbii vor face din vlahul Singeleanu eroul lor naţional sub numele de Ştefan Singelici. O altă răscoală a fost la 1856 cu Puiu Stan de la Bregova.
Primele date statistice asupra românilor din Serbia sunt din 1846 când atingeau cifra de 97.215. Geograful francez G. Lejean documentându-se la faţa locului scrie că pentru Serbia românii sunt “un mare dar” fiind “laborioşi, activi şi mai prolifici decât sârbii”. Spunea că la 1857 erau 39.728 români în cercul Pojarevaţ, 35.671 în Craina, 20.597 în Cerna Rieca, 7.351 în Ciupria, 996 în Semedria sau Podunavlia, de toţi 104.343. În Bulgaria aprecia numărul lor la 40 00028.
La 1860 Brătianu era acuzat că jinduieşte să refacă vechiul imperiu româno-bulgar din 1186 dezmembrat de Murat I la 1389.
Istoricul german F. Kanitz scrie că românii timoceni ar fi avut între 1859-1868 şcoală în limba maternă. Prin 1860 de pildă la Bregova aproape de Vidin era şcoală românească.
În 1876 a avut loc o răscoală a vlahilor dintre Vidin şi Timoc împotriva turcilor. Învăţătorul Ion Ciolac din Bregova este spânzurat în târgul Diiului (Vidinului) împreună cu alţi români timoceni din Bor, Zlot, etc . Şi principele Milan e în mijlocul zonei de conflict armat cu lupte la Alexinaţi, Bielina, Zaicear, Niş. În acest război România a trimis o ambulanţă (13 medici şi 3 farmacişti) la Cladova unde personalul român a îngrijit mii de răniţi. În acelaşi an Kogălniceanu scria către agenţii consulari europeni “sunt mai mult de 200.000 de români care locuiesc pe malul drept al Dunării” şi că “armata română freamătă doritoare să ia parte la lupte”. În armata a treia a generalului Leşianin, la Zaiecear erau cei mai mulţi români timoceni. Sunt acuzaţi că nu vor să lupte pentru gloria sârbească şi sunt executaţi mulţi. Este decimat şi regimentul românesc de la Niş al lui Cernaieff, scrie Eminescu. Turcii vor ucide 800 persoane şi vor arde 4 sate româneşti din jurul Vidinului pentru că s-au răsculat (Bregova, Novesăl, Gâmzova, Balei).
În 1878 Vidinul era pe cale de a capitula în faţa trupelor române, însă Rusia a încheiat armistiţiul cu Imperiul Otoman fără consultarea României. Iorga spunea că “românii au încercat la 1877 să ia cetatea Vidinului nădăjduind să o păstreze la pace pentru că prin locul acela este plin de sate româneşti”.
În Vidin românii sunt primiţi cu flori şi la fel în Belogragic. Drapele româneşti au fost arborate pe ambele cetăţi în februarie, însă în aprilie garnizoanele se retrag. Zona şi-o disputau Serbia şi Bulgaria. Serbia ajutată de Austria obţine încă 11.000 kmp (Niş, Pirot, Lescovaţ). În 1881 Serbia renunţă la Novi-Pazar la promisiunea Austriei că o va ajuta să primească teritorii în sud. În 1883 are loc o răscoală ţărănească antiguvernamentală în regiunea Timocului fiindcă se intenţiona a se interzice miliţiei ţărăneşti să-şi păstreze armamentul acasă. Principele Milan a semnat 90 condamnări la moarte şi a reluat pretenţiile asupra Bulgariei.
Conform raporturilor consulare austriece totalul românilor din Peninsula Balcanică însuma 3.134.450 suflete răspândiţi: 220.000 în Rumelia de Sus, 289.750 în Bosnia şi Herţegovina, 77.300 în Novi-Pazar, 420.000 în Bulagria, 1.450.000 în Rumelia de Jos, Macedonia şi Albania, 137.000 în teritoriul cedat Greciei prin tratatul de la Berlin, 140.000 în restul Greciei, 400.000 în Serbia.
Sârbul Ljubomir Iavanovici scrie la 1903 că cine ar trece prin zona Timocului “ar putea să creadă că aici trăieşte numai o populaţie românească”.
În vara anului 1909 G. Giuglea şi G. Vâlsan au efectuat împreună cu o grupă de elevi şi studenţi o excursie de documentare studiind toponimia românilor din Craina Serbiei. Au fost incitaţi de studiul “Între românii noştri” al sârbului T. Georgevici apărut la Belgrad în 1906 ce avea ca subiect românii dintre valea Timocului şi valea Moravei. În 1900 apăruse la Leipzig lucrarea lui Weigand despre dialectele româneşti unde spunea că aromânii înaintează cu turmele până la Suha Planina aproape de Zaiciar. Giuglea scria că “neamul românesc e pomenit în mase în sudul Dunării încă din vremea ţărilor sârbeşti” şi e “un ţinut de tranziţie între românii din Carpaţi şi aromâni”. El dă de nume româneşti de locuri: Glamia Povârscii, Văiuga, Sănuni (lespede pe care se pune sare la oi), Arţar, Periş, Geanova (de la geană de deal), Corbova, Tăchia, Mistriţoi (aceia care fac căsătorii mixte luând fete de peste Dunăre). Numirea de ungureni a unei părţi din românii Crainei este datorată stăpânirii ungare în zona de la vest de Vidin din sec. XIV şi apoi după pacea de la Paszarovitz (1718-1739). Mai relatează Giuglea că ei se numesc sârbi (în sensul de cetăţeni sârbi). Spun că de la “muica” rumâneşte au învăţat, dar că ei sunt sârbi, iar limba românească e “proastă”, nu e ca cea din Vlaşca (România). A constatat că românii din Serbia au asimilat o parte mare de slavi (sârbo-bulgari). Până la Tachia, Sâp, Reca, Vratna, Iabucovaţi, Miroci, Plamma se simte influenţa bănăţenilor. Din toponimia românească mai amintim în zonă Tâlva Roşie, Vlaşca, Izvorul Mare, Izvorul Mic, Valaconie.
Populaţie românească se găseşte în Bulgaria în grupuri compacte în întreaga zonă de pe malul drept al Dunării între oraşul Vidin şi râul Timoc (după primul război mondial erau circa 36 sate româneşti). Pe o fâşie de la malul Dunării dintre Rahova şi Şiştov şi pe o alta de la gurile Argeşului până în Dobrogea (cu oraşul Silistra recunoscut prin masivitatea populaţiei româneşti), dar şi insular în Palanca, Plevna, Vraţa locuiesc români. Acelaşi Weigand în lucrarea “Rumanien and Aroumunen în Bulgarien” din 1907 aprecia că 91 comune aveau populaţie masivă românească, iar 45 numai românească fără a-i lua în considerare pe aromâni. Statisticile bulgăreşti dădeau la 1905, 90.000 români, cunoscuţi sub numele de dunăreni cei de la Dunăre şi de pădureni cei de la frontiera cu Serbia.
Vâlsan spunea că regiunea populată cu români în Serbia era limitrofă cu jud. Mehedinţi şi Caraş-Severin pe valea Timocului şi până dincolo de valea Moravei, iar în sud până la muntele Rtanj într-un ţinut ce cuprindea a şasea parte din Serbia. Înainte se întindeau şi dincolo de Morava. Între Niş şi Belgrad e staţiunea Vlaschi-Dol (Valea Românească). La izvoarele Timocului există numiri ca Vlascopolie, Vlascoselo, Petruşa, Vlahova, Tatmişiţa, Periş, Vlaşca. V. Cucu scrie că ţiganii între Rtanj şi Pirot, în 10 sate nu vorbesc decât româneşte. În jurul Pirotului şi Nişului erau în trecut mulţi români - o prelungire a populaţiei româneşti din jurul Sofiei pomenită în hrisoavele vechilor ţari sârbi. Învăţatul sârb Cvyici aprecia că în ţinut ar fi vorba de o veche populaţie românească deznaţionalizată. În cuprinsul regatului sârbesc s-ar fi aflat 250 denumiri de sate alcătuite din cuvântul vlah exceptând alte deumiri de râuri munţi şi ţinuturi întregi (Starii Vlah). Statisticile din 1908-1912 arătau circa 260-300 000 români.

MEMORII LA CARE EUROPA ŞI BUCUREŞTIUL SUNT SURDE

Autorităţile sârbe contestau identitatea românilor timoceni (de zece ori mai numeroşi decât cei din Banatul sârbesc). Etnologul sârb Georgevici în amintita “Printre românii noştri” scria: “Ştiu că la aceasta mulţi dintre - patrioţii - noştri îngrijoraţi vor da din cap şi vor spune că eu comit o - trădare - faţă de Patrie atunci când mă încumet să vorbesc despre românii din Serbia; care după părerea multora trebuie tăinuiţi sau cel puţin trecuţi sub tăcere, pentru că adevărul asupra românilor din Serbia poate să ducă la o aşa-zisă - chestiune românească - … care după părerea lor prezintă un pericol. Poate să fie şi aşa. Dar şi fără rândurile de faţă toată lumea ştie că în Serbia sunt români. Acest lucru nu-l neagă nici statistica noastră oficială. Se ştie că în Regatul Român se ţine socoteală până şi de ţinţarii din Macedonia, Epir şi Albania; despre românii din Asia Mică, Moravia şi Silezia, Peninsula Istria, Spania şi Herţegovina … ca să nu mai vorbim despre cei din ţinuturile aflate în mijlocita lui apropiere: Transilvania, Basarabia, Bucovina. Atunci cum nu s-ar ţine socoteală despre românii din Serbia, care pentru cei din Regatul vecin, sunt doar peste Dunăre”.
Au fost multe conflicte între sârbi şi bulgari pentru Timoc. Cele două state angajau în prima linie de obicei regimentele formate din români: cel din Negotin (Serbia) şi cel din Vidin (Bulgaria). Se ştie de o mamă din Rabrova ai cărei fii au murit unul în uniformă sârbească, celălalt în uniformă bulgărească.
La 1919 dr. Atanasie Popovici-Furnică, preşedintele Comitetului Naţional al Românilor din Serbia a prezentat Conferinţei de Pace de la Paris “Memoriul românilor din Serbia” care exprima (bazându-se pe principiile wilsoniene) dorinţa românilor din Timoc de a se alipi României. Iată câteva din cele cuprinse în acest memoriu:
Pe o suprafaţă de 12.240 km2, adică o treime din Regatul Serbiei (la 1912), judeţele Craina şi Pojarevaţ erau locuite de o populaţie aproape în întregime românească, iar în judeţele Morava şi Timoc locuiau şi sârbi (mai ales în plasele Zaglavaci şi Timoc). Se spunea că românii în 1859 reprezentau a noua parte din populaţia statului sârb, în 1890 erau 149.713, în 1895 erau 159.510, iar la 1900 doar 122.420, cifră însă contestată pentru că nu e posibil ca în timp ce numărul sârbilor din cele 4 judeţe a crescut de 4 ori între 1859-1900, al românilor să stagneze. Se aprecia că la 1919 trebuiau să existe aici 340.000 români. În Pojarevaţ şi Craina românii reprezentau 80% din populaţie, iar în celelalte două între 20-30%. Limba românească fusese gonită din biserici, interzisă în şcoli, cărţile sfinte româneşti arse, legăturile cu România tăiate, circulaţia publicaţiilor româneşti interzisă. Mitropolitul din Belgrad nu da voie preoţilor la botez să accepte nume româneşti şi o listă de nume sârbeşti era atârnată în fiecare biserică, fiind singurele îngăduite.
Se cita cazul profesorului Nicolici de la liceul din Negotin înlocuit doar pentru că a vorbit româneşte cu părinţii şi prietenii. În 1909 cu dosarul 9695 la Tribunalul din Negotin a fost acuzat un preot pentru că ar fi propagat românismul prin grai şi împărţind almanahuri şi cărţi româneşti.
Se reda din “Pravda” nr. 375 din 1909, în care autorul unui articol făcând o excursie la Negotin a avut “simţământul de a călători într-o ţară străină: ne-am simţit străini. De la Petrovaţ, prin trecătoarea Groniac şi de acolo până la Zaicear şi Negotin, trecând prin munţii Omole, nu dai decât peste o mare masă de români”. Se spunea că în aceste judeţe limba sârbă nu îţi este de folos, că negustorii învaţă limba română şi că ordinele sau regulamentele administrative din multe plase trebuie să fie tipărite în româneşte (Bârza-Palanca, Techia etc).
Memoriul mai spunea că guvernele de la Bucureşti i-au îndemnat întotdeauna să nu se răscoale în faţa nedreptăţilor. Pentru a păstra prietenia Serbiei, Bucureştiul nu a dat curs cererilor românilor timoceni din 1904, 1906, 1913 de a interveni pe lângă Belgrad pentru a le îngădui dreptul de a avea şcoală şi biserică românească.
În Serbia erau socotiţi trădători toţi cei care pomeneau de existenţa românilor în statul sârb.
Memoriul spunea că românii timoceni aşteptau de la Conferinţa de Pace care urma să aşeze Europa după o nouă alcătuire întemeiată pe justiţie şi pe principiul naţionalităţilor, să le aplice toate acestea şi lor aşa cum şi sârbii de peste tot cereau alipirea lor la regatul sârb.
România la 1919 nu a cerut explicit Timocul, ci doar atenţiona că ar putea să o facă în cazul că sârbii ar pretinde Banatul de Vest. Iată ce spunea memoriul României înaintat conferinţei de pace: “România ar fi fost îndreptăţită să solicite alipirea la patria mamă a sutelor de mii de români stabiliţi dincolo de Dunăre în Serbia, valea Timocului şi a Moravei, ce la rândul lor şi-au păstrat limba, tradiţiile şi conştiinţa de români. De la frontiera sârbească până la Şiştov, tot malul bulgar a Dunării este în realitate locuit în mod compact de mai mult de 100.000 de români pe care nimic nu-i deosebeşte de românii de pe malul stâng al Dunării”.
Raportul ministrului plenipotenţiar al Franţei în Bucureşti spunea că “în şcoli şi primării am văzut numeroase hărţi ale Daciei istorice care se întindea mult peste Dunăre, Tisa, Nistru”. Spunea că se viza “populaţia română din Timoc şi stânga Nistrului”.
Poziţia României o susţineau şi românii din America, români care reuniţi în sala “Plugul” din Youngstown (Ohio) cereau drepturi şi pentru cei 600.000 români din Ucraina, 274.000 români din Serbia (Timoc) cât şi românilor din Macedonia şi libertăţi pentru cei 28.000 sârbi din Banat şi 200.000 ucraineni din Basarabia.
Funcţiona şi Liga pentru eliberarea românilor din Timoc şi Macedonia în care activau nume ca Vasile Stroescu, George Murnu, Sever Bocu, T.Lalescu, Papahagi etc. Şi la Alba Iulia în 30 nov. 1918 la hotel Ungaria s-a discutat şi problema situaţiei românilor din Timoc şi problema abuzurilor săvârşite de către armata sârbă de ocupaţie în Banat.
La încheierea păcii Serbia a rămas şi cu Timocul (pe care România nu l-a revendicat la modul serios) şi cu vestul Banatului (asupra căruia diplomaţia românească şi-a canalizat toate eforturile). Politica de deznaţionalizare a românilor timoceni din Bulgaria şi Serbia va continua.
Iacşici scrie la 1873 că “valahii sau românii populează nord- estul Serbiei reprezentând 10,4% din populaţia întregii ţări fiind cel mai numeros popor după sârbi”. I. Szabo scrie la 1875 că aceştia reprezintă 14% din populaţia pricipatului şi că “au locuit aceste regiuni înainte de venirea sârbilor”. Mai scrie că “nici un valah funcţionar public nu există deşi valahii sunt mai dotaţi de la natură şi reprezintă 1/7 din populaţia ţării”.
Franjo Kuster, directorul Institutului de statistică de la Belgrad găseşte pentru 1895 în Serbia 196.285 români. Weigand identifică la 1900 100 de sate româneşti dintre care a vizitat jumătate observând că “guvernul sârbesc face mari eforturi pentru a sârbiza pe români”. Caracterul masiv românesc al zonei mai este subliniat şi de bulgarul Romanski la 1916 care identifică 151 localităţi curat româneşti şi 42 mixte. Eminescu scria despre ei că “nu le e permis a avea şcoale şi biserici în româneşte”. La 1909 Milutin Bogdanovici din Petrovaţ pe Malva ceruse la Pojarevaţ şcoli şi biserici de limbă română. La 18 decembrie 1912 Iorga ţine un discurs în parlamentul României privind situaţia discriminatorie în care trăiau românii timoceni. În 1913, la 25 iulie guvernul sârb prin Nik.P.Pachitch răspunde ministrului de externe român T. Maiorescu că “Serbia consimte să dea autonomia şcolilor şi bisericilor vlahilor şi crearea unui episcopat pentru aceştia”.
Dacă la 1914 în Bulgaria, în zona Vidin, erau 90.000 români, în 1936 numărul lor “scăzuse” la 16 000, şi până de curând rostirea în public a limbii române era pedepsită de poliţia locală cu amendă de 5 leva. În 1926 erau în Plevna 14.400 români, iar în 1934, doar 23. În Vratna erau în 1926 11.628 români, iar în 1934, doar 39 conform recensămintelor vremii. “Majoritatea satelor dintre Vidin şi Lom sunt curat româneşti, iar bulgarii şi turcii de aici vorbesc şi ei româneşte” se scria la 1864.

SERBIA DE RĂSĂRIT: O MARE DE ROMÂNI

Într-un memoriu trimis lui Antonescu la 11 aprilie 1941 se concluziona ,,în virtutea dreptului la autodeterminare, românii dintre Timoc şi Morava şi cei din Banat cer alipirea la trupul României iubite pe care o vor cinsti prin muncă şi virtute ostăşească”. Reprezentanţii autorizaţi ai românilor erau dr. Botoarcă, preot Fistea şi preotul din Graboviţa Gheorghe Suveică. Erau alăturate 7 anexe. Avuseseră loc în prealabil adunări ale românilor din regiune care au luat hotărâri în acest sens. Statul român nu a dat curs acestor cereri pentru a nu se interpreta de Hitler ca o compensaţie pentru Ardeal. Doar Mihai Antonescu face o firavă propunere lui Manfred von Killinger la 23 aprilie 1941 prin care îi solicită înfiinţarea unui condominium sub suveranitate germano-română (eventual şi bulgară) cuprinzând o fâşie din Timoc până spre Salonic. În mai 1945 fruntaşi ai românilor, mulţi foşti partizani cereau lui Tito (a cărui secretară şi amantă fusese românca Dvoriana Păun) să respecte drepturile lor naţionale în coformitate cu programul privind minorităţile din 1943. Cereau şcoli şi biserici cu slujbă în română cum aveau ,,până în vremea regelui Milan” şi anexau lista cu satele lor.
Cristea Sandu Timoc cerea într-un memoriu din 26 iulie 1945 către Tito învăţământ şi slujbă religioasă în limba română. Va trimite un memoriu şi lui Gheorghe Tătărăscu în 1946 şi directorului ziarului Borba din Belgrad. Iancu lu Moană Simeonovici în ,,Kâncicătoarea partizănească” din 1946 Zaiceri, la pag 1-3 în introducere (,,până-n vorbă”) spune că în război ,,Rumunii nu s-au bătut numai pentru slobodă, numai şi ge cultură şi ge scire, să vorbească şi scrie limba lor fărge frică”. Avusese loc în septembrie 1946 şi o conferinţă a rumânilor din ocrugul Zaiecear cu care ocazie au vorbit pe lângă Moană şi Toza Ţucanovici, Radulovici, Dimitrievici, Trochici, Filipovici etc întocmind şi o listă cu 9 măsuri concrete de a-şi cultiva limba maternă că ,,ge mici noi vorbim românieşcie”. Lingvistul Momcilo Savici scrie la 1967 şi la 1979 că limba acestora era româna. Fostul preşedinte Lilici e născut din mamă româncă în Brza Palanka şi nu ştia până la 7 ani sârbeşte.
În 1946 ambasadorul român la Belgrad, Tudor Vianu, care aflase de la un grup de timoceni români că sunt lipsiţi de dreptul la şcoli, biserici şi cărţi în limba română, a protestat pe lângă Ministerul Iugoslav de Externe. i s-a răspuns că ,,în Timoc nu sunt români“ şi a fost obligat să părăsească Belgradul. Mai târziu comuniştii nu s-au interesat deloc de aceştia.
Cristea Sandu Timoc pomeneşte de uciderea pentru vina de a răspândi cărţi româneşti a elevilor de liceu Drăguţă Sârbulovici din Văiuga, Dumitru Belivache din Kobişniţa şi Sârbulovici din Gârleana. Iată încă alte cazuri cunoscute de încălcare a drepturilor românilor în zonă. Prefectura Zaicear prin ordinul 3190/23 martie 1899 interzicea portul căciulii ,,clăbăţ” bărbaţilor şi ,,ceapsei” femeilor. Vor avea loc proteste şi se va îndulci ordinul în luna mai. 30 de românce au plecat să ceară audienţă fostei regine Natalia (româncă) dar ofiţerii sârbi nu le-au permis. Episcopul Milentie Vuic de Timoc emite pastorala 765/18 august 1899 prin care publică o listă de nume sârbeşti afişată în biserici şi din care se obligau preoţii să aleagă nume de botez. Profesorul Nicolici de la liceul din Negotin este destituit la 1900 pentru că vorbea cu părinţii româneşte. În dosarul 9695/1909 la Negotin este judecat un preot fiindcă împărţise cărţi româneşti.
Profesorul de filozofie din Alexinaţ Iovan Ilici (Ion Ilie din Brestovaţ) este demis şi scos din viaţa civilă în 1912 fiindcă ceruse şcoli şi biserici de limbă română în Timoc. Dr. Nicolae Lupu ministru ţărănist cerea premierului sârb Paşici să permită şi românilor şi nu doar sârbilor să treacă Dunărea în România la munci agricole. La 4 iunie 1935 la Bor are loc ,,răscoala cea mare ţărănească” numită ,,vlaşka buna”. Stepan Radici împuşcat în parlamentul din Belgrad în 1928 spunea că e greu de explicat cum în Croaţia şi Iugoslavia până la finele sec XV limba liturgică şi cărţile în biserică erau valahe.
Astăzi se fac afirmaţii că în Timoc (în Bulgaria şi Serbia) ar trăi nu mai puţin de 2.000.000 de români, însă de exemplu la 1980 Iugoslavia nu recunoştea că ar avea mai mult de 223.000 români şi aromâni.
În 1991 fostul învăţător din Bodgoriţa (cu 3000 români) pe al cărui tată îl mai chemase Iliescu încă la începutul secolului, s-a destăinuit României libere spunând că în satul vecin Zlot sunt 6 000 români şi că în Timocul sârbesc românii deşi trăiesc în 257 localităţi, din care 211 sunt curat româneşti, la recensământul din 1971, au fost trecuţi abia 14.724 vlaşi, probabil doar cei care nu cunoşteau limba sârbă, restul fiind bilingvi. Până în 1948 aveau 2 publicaţii ,,Vorba noastră“ şi ,,Lucrul nostru“. La Pojarevaţ apărea bilingvul ,,Bilten”. Milovan Gilas va desfiinţa aceste publicaţii după ce în paginile acestora începea să fie folosit des termenul de ,,român”. Referitor la Timocul bulgăresc, spunea că românii trăiesc în 55 aşezări din care 52 pur româneşti deşi în enciclopedii apar doar 4.000 româno-vlahi.
Ziarul Naşa Reci scrie că poliţia din Slatina Borului a confiscat 500 abecedare româneşti în 28 august 1993 şi prezintă fapta ca o mare biruinţă a organelor de drept. Ziarul Novosti din 5 august 1996 reia fapta aceasta măreaţă a poliţiei dar înfierează şi ideea doar a înfiinţării de şcoli româneşti. În ziarul Srpskarec din 20.05.1996, deputatul Vladimir Dapcevici din partidul lui Vuk Draşcovici avansează pentru valahii timoceni cifra de 1.100.000.

Viorel Dolha