Vizitaţi-vă fraţii de la sud de Dunare!

Nu este simplu. Nu sunt 50 sau 1000 de suflete pe care să le vindecăm aducându-i la Arad. Sunt către milion. Trebuie ca din fiecare localitate să aducem 1-2 să ia contact cu ţara lor mamă. Să afle că limba pe care ei o vorbesc pe şoptite şi din inerţie, doar în curtea casei, este o limbă în care s-au creat capodopere, o limbă de care nu ai a te ruşina.

Trebuie să afle că strămoşii neamului lor sunt scoborâtori din romanii care au stăpânit lumea şi că faptele înaintaşilor lor nu sunt mai prejos decât cele ale înaintaşilor sârbilor.
Trebuie să vadă că ţara lor mamă nu este o ţară de mâna a doua (şi credeţi-mă că faţă de Serbia nu suntem mai prejos), că România acordă minorităţilor chiar privilegii, că aici sunt înconjuraţi şi trataţi frăţeşte. Trebuie să simtă că mâna ţării mamă îi ocroteşte oriunde ar trăi, că statul român nu va permite abuzuri asupra lor din cauză că cer drepturi naţionale, că România va ridica glasul în apărarea lor, nu ca un avocat leneş şi plătit, ci ca o mamă ce vrea să-şi apere fiul.

Trebuie ca toate satele lor să fie vizitate de delegaţii ale administraţiei publice româneşti, ale societăţii civile, de intelectuali români şi de tineri români destoinici. Până acum la ei în zonă vin doar la muncă în construcţii şi agricultură români de mâna a doua (vreo 15 000), români pe care sărăcia i-a adus în a-şi întoarce spatele către România şi nici vorbă să fie nişte ambasadori ai ei sau repere pozitive pentru românii timoceni. Din păcate parlamentarii noştri îşi petrec mai mult prin insule exotice din Pacific, iar delegaţiile sporadice ale celor din departamentul românilor de peste hotare se termină cu o diurnă şi o cazare la hotel. Liderii românilor timoceni sunt chemaţi de faţadă la ambasadă la Belgrad de ziua României cu care ocazie cheltuie din buzunar câştigul de pe o săptămână ca să mai marcheze ambasada o acţiune în agendă şi ca să li se facă onoarea ca să mănânce într-un colţ dintr-un bufet suedez. Mă gândesc cu invidie la cum s-a simţit Marko Bela când a dormit la el acasă premierul maghiar. Când vor face şi ai noştri demnitari acelaşi gest în Timoc ?
Marile trusturi de presă române ar trebui să aibă trimişi în zonă mai des. Ziariştii români aşteaptă cu sufletul la gură vreun război aiurea ca să îşi arate curajul de reporteri, dar nu au călcat şi nu au curajul să calce printre românii din Serbia de răsărit.

Serbia sau preoţi „musulmani“ în satele româneşti

România trebuie mai ales să intervină pentru recunoaşterea lor şi pentru introducerea studiului limbii române în şcoli, biserici, presă, la radio şi televiziune. Pentru aceasta trebuie diplomaţie, fermitate, sprijin internaţional, personal, care să îi ajute pe aceşti români în realizarea acestor deziderate. Ei nu au ştiutori de carte în limba română pe care să o introducă în viaţa culturală şi şcolară a locului. Trebuie la început oameni trimişi din ţară şi dintre intelectualii din Voivodina (aici intelectualii români şomează).
În ce priveşte biserica sârbă, îi trimite pe preoţii de origine română în alte colţuri ale Serbiei, iar în Timoc aduce sârbi din alte părţi. Cei mai intransigenţi cu românii sunt preoţii veniţi ca refugiaţi şi care sunt negri la suflet în urma celor îndurate sau poate făcute pe câmpul de bătaie. În Slatina de Bor – sat curat românesc - singurul sârb din sat este preotul, poreclit de români „musulmanul“ fiind venit din Bosnia.
Despre preoţii locului ştiam că nu scot o vorbă românească în biserică pentru a nu-şi pierde postul. Am aflat în această vizită totuşi o taină. La spovedanie era practica să se permită tacit ca aceasta să se facă în limba română (băbuţele enoriaşe nici nu ştiau altă limbă). Preotul se îndepărta puţin, se întorcea cu spatele, iar cel care se spovedea o făcea în şoaptă în faţa cantorului în limba română. Chiar şi preoţii sârbi permiteau acest artificiu fiindcă nu trebuie spuneau ei să existe translator între om şi Dumnezeu. Astăzi, noii preoţi, în sate exclusiv româneşti, nu permit nici un cuvânt în română.

Serbia sau ce noroc că eşti român

Nu v-am povestit despre bogăţia românilor timoceni. Cred că sunt cei mai prosperi români. Mai ales în ceea ce priveşte casele. Nu am văzut casă care să nu fie cu etaj şi foarte cochetă. În timpul lui Tito au lucrat în occident şi şi-au ridicat toţi palate în satele lor. Dacă cei bănăţeni au lucrat pământul iar sârbii au avut slujbe calde la stat, ei au luat calea străinătăţii şi au venit acasă cu valută. Rezervele ţării sunt secătuite de război; şi oamenii au resursele epuizate în mare parte, dar casele toate le sunt de vis. În zona minieră a Timocului (e cea mai bogată zonă a Serbiei în aur, cupru, cărbune etc) acum se resimte şomajul. Resursele trebuie să le împartă şi cu masele de refugiaţi sârbi din Croaţia, Bosnia, Kosovo. Apropo, un român timocean mi-a spus că dacă toată viaţa a purtat ca un stigmat faptul că nu este sârb cu adevărat, în timpul războiului a fost prima dată în viaţă când a profitat că e român. Căzut prizonier la croaţi şi declarând el şi mai câţiva că sunt români au fost imediat eliberaţi.

Serbia sau a venit şi vremea românilor

Mi-a scris şi mi-a înmânat personal scrisoarea dl Kostandinovici, un tânăr cult, prosper, pasionat istoric al neamului său, vicepreşedinte al Mişcării Democrate a Românilor din Serbia, prieten al Aradului. L-am încurajat să scrie pentru a exersa în limba română, limbă pe care nu a studiat-o în şcoală. Sunt trei pagini redactate pe calculator în care abundă greşelile de ortografie şi stângăcii de exprimare. Sunt în acelaşi timp cele mai frumoase 3 pagini pe care mi le-a fost dat să le citesc în viaţă. Pune atâta suflet şi curaj, atâta clarviziune şi hotărâre, arată atâta încredere în noi cei din Arad, încât sunt sigur că în timp aceste pagini vor poposi într-o colecţie de documente istorice aşa cum acum stau scrisorile unui Avram Iancu sau Maniu.
Scrie: „Noi luptăm pentru dobândirea drepturilor noastre în ţara în care trăim şi ai cărei cetăţeni suntem. Sunt meleagurile noastre moştenite dinainte de Traian şi Hristos şi nu avem planuri să plecăm niciunde cu pomântul în spate. De-a lungul istoriei puternici domnitori au venit şi au plecat, dar noi suntem ceea ce am fost - daco-romani, români: oameni muncitori şi gazde, luptători pentru o viaţă cu demnitate. Suntem o putere respectabilă şi timpul nostru a început deja.“
Continuă: „Fără îndoială, dator este fiecare, în loialitate faţă de tara în care trăim, folosind trendul şi căile democratice europene, integrarea în Europa şi regionalizarea ei, sperăm că o să vie timpul numit în testament când toată pasărea zboară la cuibul său, sânge la sânge şi limbă la limbă. Vocea solidarităţii poporului român nord-dunărean nu este numai un sprijin, ci o datorie în faţa românilor sud-dunăreni. Desigur că rolul nostru e mai important şi nu ar fi bine să ne depăşească istoria vorbind despre noi la trecut; şi noi cei prezenţi trebuie să producem evenimentele pentru binele urmaşilor“. sursa: casa-romanilor.ch