Satul în care Dumnezeu e român

Povestea şocantă a unei întregi comunităţi de români maghiarizată aproape complet. Nu mai vorbesc limba strămoşească şi singura legătura cu neamul de origine o au prin biserica româneasca. Totul în jurul lor a fost maghiarizat. Pâna si crucile din cimitir... Citiţi un reportaj uimitor marca formula-as.ro.

Undeva, în Harghita, există un sat românesc în care oamenii vorbesc ungureşte. Limba strămoşilor le-a fost îngropată-n pământ. Numai Dumnezeu a scăpat de maghiarizare. El are buletin de român.

Una din putinele cruci pe care numele romanesti nu au fost maghiarizate

Slujba

Satul se cheama Doboi si pare desprins din basmele vechi romanesti: cuibarit intre dealuri invelite-n zapezi, soarele se roteste deasupra lui in vartejurile stralucitoare ale unei ninsori subtiri. Fisura serpuitoare a unui parau inghetat il desparte de lume. Vazut de-aici, de sus, de pe dealuri, satul acesta pare ca vrea sa se ascunda, sa dispara in adanc, sub zapezi, ca si cum s-ar teme de ceva. Numai ca deasupra lui, pe-o colina, se afla o biserica mare, din piatra, cu o turla taind curajos ninsoarea. Satul e ascuns sub zapada, cuibarit in genunchi la picioarele ei, dar biserica il da de gol. Turla seamana cu o sabie ciobita, infipta cu manerul in pamant.

Nimeni. E duminica. Ulitele sunt pustii. Casele pe langa care trec trosnesc bizar, uneori din cauza frigului, ca si cum infloriturile batrane din lemn ar geme. Amestecul de pulbere de zapada cu soare face aerul sa para stralucitor. Cu cat ma apropii, biserica pare mai mare, pana cand ajunge sa atarne enorma si grea in vazduh. Si, deodata, din adancul aerului ce pare ca sta sa se sparga, aud glasuri de oameni cantand. Mai intai un glas adanc, de bariton, apoi glasuri subtiri, de femei. Vin de undeva de aproape, din directia unei case vechi, taranesti, cu prispa si acoperis din sindrila. E o slujba religioasa al carei cantec pare un miracol, in mijlocul acestei taceri. Un steag romanesc e incremenit la intrare si in lumina stranie a soarelui si-a ninsorii pare poleit cu aur. Intru neauzit.

Sunt poate vreo douazeci de batrani in genunchi, cu fata spre o catapeteasma din lemn de culoarea mierii. Femeile sunt imbrobodite, stau cu mainile adunate la piept. Preotul sta si el cu fata catre altar, cu bratele larg desfacute, cu privirile ridicate catre un rai iluzoriu, pe care il roaga sa-si deschida portile ferecate, pentru credinciosii ingenuncheati. Vocea de bariton pe care o auzisem e-a lui. O voce puternica, rascolitoare, rostind cuvintele rugaciunilor rar si apasat, ca pe niste cuvinte de abecedar. In Doboi, biserica este o scoala. Parintele tine slujba in limba romana, intr-un sat unde limba romana a disparut. De asta am si venit. Pentru nemai-intalnita minune de a auzi un preot vorbind romaneste, intr-un sat din judetul Harghita, unde toti oamenii vorbesc ungureste. Sigur, Doboiul este un sat romanesc, dupa cum il arata si numele, doar ca locuitorii lui au fost maghiarizati integral. Un sat de mutanti. Un sat in care romanesti sunt numai biserica si cateva nume pe crucile din cimitir: Vancea. Gheorghe Vancea. Vasile Vancea. Vancea Ion. Vechi de sute de ani, crucile din lemn au pe ele nume de morti romani, ultimii supravietuitori ai unui neam caruia avea sa i se stearga memoria. Incet-incet, limba romana le-a fost retezata si ingropata. Iar acum, un preot o scoate din sicriu ca pe sfintele moaste si o face sa rasune in biserica. Si nu e aceasta o minune, ca intr-un sat din Harghita, unde oamenii vorbesc ungureste, Dumnezeu sa fie roman?

Stau undeva in spate, ingenuncheat si eu, ascultand. Bag de seama la figurile incremenite, la mainile impreunate ale oamenilor, la glasul tremurat al cantoritei care-l insoteste pe acela al preotului, intr-o romaneasca cu inflexiuni stranii. Descopar, apoi, intr-un colt, doua fetite care se roaga si ele, apoi cativa oameni mai tineri. Par emotionati si cucernici. O geana de zambet le infloreste pe chip. Vorbesc intre ei ungureste, dar sufletul le-a ramas romanesc.

Cand slujba s-a sfarsit, cativa batrani s-au strans in jurul meu. Am schimbat cateva vorbe cu preotul, apoi el le-a spus asa: "Oameni buni, a venit, in sfarsit, cineva de la Bucuresti. A venit la noi." A urmat un freamat. Nu puteau crede.

Scoala

Casa care tine loc de biserica. Tot aici se afla si scoala cu doi elevi

Steagul romanesc e prins in gheata. Daca ar cadea, s-ar sparge. Casa in care s-a tinut slujba este casa parohiala, biserica de iarna si scoala in acelasi timp. Toate intr-un singur trup. Deasupra, pe deal, biserica cea mare, de piatra, fisurata, ranita, incercand sa reziste de 150 de ani. Monument istoric! Sute de familii romanesti au adus piatra cu carele ca s-o ridice. Era in anul 1884. Dar inainte sa urc la biserica, intru mai intai in aripa casei care se numeste scoala, si care acum e inghetata bocna. Doua camere, si in fiecare dintre ele sunt cate doua bancute. E o scoala de jucarie. Pe un perete, o icoana. Pe celalalt, o fotografie cu doua fetite. Singurele eleve ale scolii pentru care vine zilnic o doamna invatatoare de la Miercurea Ciuc. Naveta zilnica cu autobuzul, pentru doi copii. Invatatoarea a fost si ea la slujba. E tanara, e tacuta. Mi-ar spune mai multe despre cum e sa fii invatatoare de limba romana intr-un sat unde toti taranii vorbesc ungureste, desi sunt romani. Dar poate ca nu e bine, poate ca ar fi mai bine sa stau de vorba cu oamenii din sat, cu preotul, cu altcineva. O prietena de-a ei, tot invatatoare, pe la Joseni, Nina o chema, a vorbit cu un ziarist de la Bucuresti si a fost data afara. Ma rog, postul ei a fost restructurat. Tot asa, avea doi copii in clasa si... Are familie, un copil la liceul romanesc din Ciuc, n-ar vrea sa... Daca ar putea, ar pleca si ea, asa cum au plecat si alti romani, cum o sa plece toti pana la urma. Ar pleca in Moldova, undeva, sau macar la Brasov... Nu, nu poate sa-mi spuna de ce vor romanii sa plece din Harghita si din Covasna, e ceva care pluteste in aer, o presiune, o amenintare, o umilinta continua. Erau multi romani inainte. Acum sunt asa de putini ca n-ai cu cine vorbi, n-ai cui spune, n-ai cui te plange, si-apoi, dac-ai spune, la ce-ar folosi? "Am auzit un zvon", zice invatatoarea. "Primaria de la Ciuc ar da niste bani, vreo zece mii de euro, romanilor care vor sa plece sa se stabileasca in alta parte. Nu stiu daca e adevarat, dar as pleca si eu. Nu am nici o sansa aici. Ce fel de invatatoare sunt eu, cu doi copii in clasa? Asta a fost sat romanesc, pe toti ii cheama Vancea, numai ca acum vorbesc ungureste. Copiii lor sunt la scoli maghiare. Nu se mai poate face nimic. E tarziu."

Misionarul

Urcam printre brazi superbi. O negura aspra s-a asezat peste sat, peste casele de lemn, peste grajdurile cu animale, miroase a fum intr-un fel minunat. Preotul urca langa mine, pe carare, printre cruci fantastice de lemn, cruci vechi, inalte de 2 metri. Dar majoritatea crucilor sunt cioplite in piatra, cruci pe care numele romanesti sunt scrise in ungureste: robul lui Dumnezeu Vancea Ion a devenit Vancsa Ianos, Gheorghe a devenit Gherghely, Sandu - Sandor si Silviu a devenit Silvasy. Dar pe preot il cheama Lupu Ioan si nimeni nu i-a schimbat numele. E moldovean neaos de pe langa Tecuci. Majoritatea preotilor veniti

Un misionar: parintele Ioan Lupu

in Harghita sunt moldoveni: tineri absolventi de teologie, cu vocatie misionara, pe care Dumnezeu ii incearca amarnic, transformandu-i prea repede in martiri. Parintele Ioan pare sa aiba in jur de 40 de ani, e cladit ca un atlet si poarta ochelari. Mergem sus, la biserica. "Invatatoarea", zic, "daca ar putea, ar pleca." Parintele se intoarce spre mine si ma apuca de umar cu o forta uimitoare. "Eu nu plec nicaieri, intelegeti? Abia am venit si am de gand sa raman. O sa repar biserica, si atunci o sa fie altfel!" Apoi, o ia in sus, pe carare, leganandu-si umerii de urias. Cine sa ramana in sat? Oamenii astia n-au pe nimeni, pe nimeni, sunt uitati, parasiti, vorbesc ungureste, pentru ca nu are cine sa le vorbeasca in romaneste. Limba le-a fost batuta in cuie, crucificata de toate autoritatile unguresti care au stapanit in Ardeal. "Singurul lucru care-i mai tine este biserica. Asa cum e ea, crapata si rupta, oamenii vin in ea sa se roage, pentru ca este o biserica stramoseasca, inaltata de strabunii si bunii lor. Vorbesc ungureste, dar vor sa moara de mana cu Dumnezeu cel roman."

Dintre brazi, biserica rasare colosala. Intregul sat e la picioarele ei. Un singur lucru nu inteleg: cum se poate asa ceva, ca oamenii acestia sa aiba nume romanesti, sa se declare romani, si totusi, acasa, acolo unde sunt numai ei singuri, sa vorbeasca ungureste? Prin ce-au trecut de au uitat cine sunt? Inteleg ca intr-o lume maghiara trebuie sa vorbesti maghiara ca sa te descurci, pentru ca doctorul, padurarul, primarul, consilierul, toti sunt unguri, dar de ce vorbesc ei ungureste in casele lor, de ce-si trimit copiii la scoli maghiare, ce imprejurari teribile i-au facut pe oamenii acestia sa se transforme-n mutanti?

In jurul bisericii, crucile de lemn isi dau mainile, una langa alta, ca intr-o hora tacuta. Intram. Preotul Lupu imi arata crapaturile din trupul bisericii. Eu ascult suieratul teribil al crivatului pe sub bolti. Preotul Lupu imi arata zidurile masive care par facute din gheata mata, imi spune cum va arata intr-o zi pictura, luminoasa, calda, stralucitoare. El vede multimile de romani care vor veni intr-o zi din satele de pe dealuri la aceasta singura, mareata biserica romaneasca, eu strabat in tacere singuratatea ei de piatra, atingand pentru o clipa bancile din lemn rece, mangaind cu privirea vechile icoane din lemn care licaresc abandonate pe pereti. Ma gandesc la adunatura aceea de batrani rataciti, tacuti, ingenuncheati, pe care i-am vazut in capela de jos. Preotul Lupu este un vizionar absorbit de propria misiune. Cuvintele lui entuziaste se rotesc intre ziduri un timp, pana ingheata. Apoi se sting.

Gheorghe si Rojiko

El este roman, ea este unguroaica, el este inalt, tacut, subtire, ea este micuta, iute, zambitoare. El pare ca se gandeste mereu la ceva, fumand tigara de la tigara, ea povesteste repede, intr-o limba romana fluenta, despre copilele lor minunate, Izabela si Rozalia, despre motivele care i-au facut pe ei sa le dea la scoala romaneasca, si cum cea mare, care acum invata la liceul

1919. Pe vremea cand satul era plin de romani si ei vorbeau romaneste

romanesc din Odorhei, este foarte buna la carte. Are numai 10 pe linie. Vorbeste romaneste perfect si, uneori, preotul, domnul parinte, o trimite sa le citeasca batranilor romani din sat pilde din Biblie. Un televizor vechi rontaie purici pe Duna Tv. Domnul parinte, care este si el de fata, sta cu capul in maini. Suntem aici, pentru ca oamenii acestia, Gheorghe si Rojiko, sunt dintre aceia care vin mereu la biserica, si pentru ca Rojiko a preparat bucate alese in cinstea domnului de la Bucuresti. Ce limba vorbesc ei acasa, intre ei? "Maghiara", zice Rojiko zambitoare, iar Gheorghe Vancea (pe buletin scrie Vancsa) da din cap. Gheorghe e din familie de romani curati, Petru si Natalia ii chema pe batranii lui, dar tot ungureste vorbeau acasa, si bunicii lui tot ungureste, iar el, Gheorghe, nu mai stie de cand, nici de ce s-a intamplat asa. Stie doar ca Romania e departe, hat, atat de departe, ca nici la televizor nu se prinde, atat de departe, ca nici ziarele nu ajung pana aici. Dar asta nu ii prea intereseaza pe ei, conteaza sa aiba fan pentru animale, ca ei din asta traiesc, de pe urma celor patru vacute pe care le au, din asta tin copiii la scoala. Limba romana nu tine de foame. "Uite", zice Gheorghe, "cine are legitimatie de maghiar primeste 3 milioane! Legitimatie de roman nu exista. Treaba lor, sa faca ce vor." O clipa de tacere. Preotul, mereu cu mana la gura, spune ca pentru sine, cu voce inceata, ca nu e vina lor, ca asa a fost sa fie, ca maghiarizarea nu a inceput acum, ci cu foarte mult timp in urma. "Sute de ani, strabunicii oamenilor din sat au luptat in armata austro-ungara, lumea lor era o lume sub ocupatie austro-ungara, ce puteau bietii de ei sa faca? Si-apoi, in anii 40, cand Transilvania a fost cedata Ungariei, parintii lor au trait niste evenimente cumplite, niste intamplari pe care nu le vor uita niciodata, care i-au facut frati de cruce cu frica." Gheorghe priveste in pamant. Eu stiu ca parintele se refera la teribila perioada de ocupatie horthysta a Transilvaniei, cand a fi roman insemna a fi condamnat la moarte. Stiu ca parintii acestor oameni au scapat numai pentru ca au avut norocul ca numele lor sa fi fost deja maghiarizate. De altfel, aveam sa descopar ca nimeni, absolut nici un roman din satul Doboi nu are curajul sa vorbeasca despre ceea ce s-a petrecut atunci.

E ca si cum anii aceia ar fi pusi intr-o paranteza. Un subiect interzis. Dar parintele Lupu Ion e un luptator, e optimist, dupa ani si ani de interventii, primarul ungur le-a dat, in sfarsit, dreptul de a renova biserica romaneasca. E optimist pentru ca a primit si niste banuti de la Culte, pentru ca nu exista duminica in care oamenii sa uite de rugaciuni. Parintelui moldovean i se pare ca bietii romani ardeleni au inceput sa prinda curaj, cel putin au curajul sa spuna despre ei insisi ca sunt romani, crede ca Dumnezeu isi intoarce fata spre ei, chiar daca politicienii romani de la Bucuresti habar n-au ca exista. Gheorghe tace cu ochii in pamant. Rojiko tace si ea, ci numai parintele suspina, cu toata forta lui uriasa: "Biserica e singurul loc in care romanii se simt acasa. Atata le-a mai ramas: Dumnezeu".

In umbra turlei

Biserica veche - monument istoric

Neguri fulguite au cuprins satul coborand de pe dealuri, casutele de lemn s-au cuibarit in inserare si in tacere. Am umblat pe ulitele alunecoase, ascultand povesti de demult, spuse intr-o romana chinuita, nevorbita de ani si ani. Am intrat in casuta de poveste a lui Ghiuri Baci, care in buletin este Gyorgy Karacsony, si al carui nume real este Gheorghe Craciun. Are 92 de ani si atunci cand i-am spus "Buna ziua" pe romaneste, a incremenit o clipa, mi-a strans mana tremurand, pentru ca in cele din urma sa-mi povesteasca cum candva, altadata, "era aici multa lume romana" si unii, cei mai rasariti din sat, plecau in pelerinaj la... Bucuresti, ca sa vada cum este Romania Mare. Mi-a povestit despre cei cinci ani de Siberia, despre rusii care l-au chinuit pentru ca era "fascist ungur", desi el nu fusese decat un amarat de soldat in armata romana, si despre romanii care-i ziceau in batjocura "bozgore", despre o intoarcere acasa, care a fost ca intr-o tara straina, despre norocul sau ghinionul - cine mai stie - de a fi iubit o unguroaica, dupa ce, candva, traise umilinta de a-si vedea taiate de catre unguri, cu securea, chimirul si poalele camasii. "Astea erau mandria romanilor, asa erau ei oameni. Fara poale si fara chimire nu mai erau nimic."

Si totusi... in aceasta poveste tragica exista un personaj care nu a abdicat niciodata, care n-a uitat niciodata cine este si din cine se trage. Un roman care a trait cu adevarat in umbra turlei de piatra, pentru ca timp de 55 de ani a fost cantor si slujitor al bisericii, pentru ca toata viata a vorbit romaneste, iar Romania a fost pentru el o obsesie. Tot satul il pomeneste, desi s-a mutat langa Dumnezeu. Omul acesta s-a numit Vancea. Gheorghe Vancea. Fara "cs".

Intru in curtea lui, in pragul inserarii, si acolo o cunosc pe batrana Carolina, sotia Cantorului, asa cum il voi numi de-aici inainte. Apoi pe fiica lui, Maria, care acum este la randul ei cantorita, in biserica de pe deal. Suntem intr-o bucatarie, langa un foc. In cerul fumegos, pe o fereastra albastra se vede biserica.

Romanul

Parintele Ioan Lupu si o parte dintre enoriasii lui

Carolina, care acum are 90 de ani, atunci cand era fata nu vorbea bine romaneste, nimeni nu vorbea bine, si atunci parintii au trimis-o la Bucuresti. Era in 1933 si ea avea poate 13 ani. Doamne, cum era Bucurestiul, pentru ochii ei de fetita, venita din capatul lumii! Trei ani de zile s-a dus la Bucuresti in fiecare iarna, vara venea inapoi la munca si la vite, si acolo, la capitala romanilor, erau multi copii din Ardeal, veneau sa fie servitoare la case mari, ca sa invete gospodarie. Asa se facea pe-atunci. Pe urma a venit razboiul, pe urma a venit armata ungureasca peste ei, le spuneau "olahi", cu scarba - atunci le-au taiat ungurii camasile batranilor romani, si pe urma ea a venit aici, langa biserica romaneasca, langa omul ei, care era si mester de case, era si sculptor, era si cronicarul satului, pentru ca scria mereu poezii despre tot ce se intampla. Dar mai ales era Cantor. 58 de ani a fost maritata cu el, pana in ziua in care el s-a dus, si tot ce stie ea, stie de la el. Cantorul a fost un om mare. Lumea l-a iubit. O suta de preoti s-au schimbat la biserica, in vreme ce el a cantat 55 de ani. Veneau si plecau, numai el ramanea. "Tanti Carolina", zic, "de ce plecau preotii?" "Nu puteau sta aici. Daca nu esti nascut aici, nu poti sta. Asa-i locul. Si daca nu era biserica, poate si noi plecam." Da, numai ca Vancea, Cantorul, cronicarul, era un fel de stalp al bisericii, el nu putea pleca, pentru ca atunci biserica s-ar fi prabusit. Intr-un sat care vorbea ungureste, Cantorul a fost un roman adevarat. Poate singurul. Rasfoiesc un album cu fotografii alb-negru. Cantorul soldat, Cantorul cu un cal, cu o coasa, la o nunta. N-am intrat in nici o casa a satului, in care omul acesta sa nu fie pomenit cu respect.Asta inseamna ca romanii acestia pierduti simteau ca avea ceva pretios. Poate il priveau cu respect pentru ca era om al bisericii, poate pentru ca vorbea si scria romaneste, poate pentru ca le aducea aminte de ceea ce fusesera ei candva.

Tanti Carolina, care lacrimeaza vorbind despre el, vorbeste mai bine romaneste decat fiica ei, Maria. Ele si cu preotul sunt singurele care primesc acasa un ziar romanesc. Da, Maria canta si acum, la fel ca tatal ei, in biserica, numai ca i-am vazut si i-am auzit pe nepotii Carolinei, veniti in vizita de la Ciuc. Vorbeau intre ei ungureste. Iar biserica aceasta uriasa, pentru care sute de romani au carat piatra cu carele in anul de gratie 1884 si care de dimineata mi se parea ca o sabie infipta in deal, acum nu se mai vede deloc, cuprinsa de intuneric.

Epilog

Singura personalitate oficiala care a calcat vreodata la Doboi ca sa se intereseze de soarta romanilor credinciosi a fost episcopul Ioan al Harghitei si Covasnei, caruia oamenii satului ii spun "Sfantul". Nici un politician de la Bucuresti nu a auzit vreodata de ei, iar autoritatilor locale, daca romanii acestia oropsiti ar disparea cu totul, le-ar conveni. In inima Romaniei, romanii acestia sunt o minoritate care nu are nici un drept, nici un ajutor,

Un sat caruia i-a fost spalata memoria

nici o nadejde. Ultimul lucru care le-a mai ramas, ultimul fir care-i mai leaga de noi, fratii lor, este biserica. Daca aceasta biserica s-ar prabusi, totul s-ar sfarsi, de data aceasta pentru totdeauna. Plecand de la Doboi, m-am simtit vinovat ca nu am stiut ceea ce se intampla, ca fac parte dintre aceia de la Bucuresti care n-au auzit niciodata strigatul lor de ajutor, dintre aceia carora le-a luat prea mult timp ca sa priceapa ca tacerea lor si resemnarea lor vin din disperare. Sunt niste romani pe care, pur si simplu, istoria i-a strivit. Glasul lor nu se aude pentru ca nu sunt reprezentati nicaieri, de catre nimeni, in nici un consiliu, in nici un partid, in nici un parlament.

Poate ca e timpul sa ne amintim de ei si sa facem ceea ce n-a facut nimeni pana acum, sa le spunem ca si ei sunt ai nostri, ca biserica lor este si a noastra si ca nu sunt singuri. Au nevoie disperata de bani, ca sa-si reconstruiasca biserica de pe colina, au nevoie de carti romanesti, de ziare romanesti, si au nevoie sa stie ca suntem aproape. Ceea ce nu face guvernul putem face noi, ceilalti romani. Pana la urma, poate ca preotul Lupu, misionarul, are dreptate. Nu e totul pierdut.

(Fotografiile autorului)                                                                                     Sursa: formula-as.ro

(Ajutorul pentru biserica din Doboi poate fi trimis prin posta, pe adresa preotului Ioan Lupu, sat Imper-Doboi, com. Plaiesii de Jos nr. 141, Harghita, cod 537238, tel 0723/87.68.38, sau in contul Parohiei Imper, Bcr Miercurea Ciuc - Ro 97Rncb2900000018060001)