Nu eşti învins decât dacă refuzi lupta. – Mircea Eliade

marți, 29 iunie 2010

Primăria Timişoara a distrus un puiet de măr pe care-l sădisem

sursa: Blogul lui Marius Mioc
Săptămîna trecută o hoardă de angajaţi ai Primăriei Timişoara, înarmaţi cu motocositoare, s-au apucat să taie iarba de lîngă blocul în care locuiesc. Cu acest prilej au tăiat şi un puiet de măr pe care îl sădisem anul acesta

La început i-am dus apă zilnic cu găleata, apoi a fost vreme ploioasă şi n-a mai fost nevoie. Mă bucurasem că puietul s-a prins, dăduse frunze şi începea să crească. Era de peste un metru înălţime, în nici un caz nu se confunda cu iarba din jur. Mă gîndeam deja că peste cîţiva ani copiii cartierului vor avea de unde să culeagă mere, cu puţin noroc şi fiică-mea ar fi putut culege cîteva fructe (dacă copiii de ţigani din zonă le mai lăsau neculese). Au avut grijă angajaţii Primăriei Timişoara să-mi strice bucuria.
Eu consider în general inutilă acţiunea de tăiere a ierbii. Cu excepţia unor zone restrînse unde există aranjamente florale decorative (cum e la Timişoara în centrul oraşului), cred că pe spaţiile verzi vegetaţia ar trebui lăsată să crească liber. Rostul spaţiilor verzi este să absoarbă poluanţii specifici oraşului (gaze de eşapament, emanaţii industriale, praf). O iarbă tunsă scurt are capacitate de absorbire a poluanţilor mult mai mică decît o iarbă lăsată să crească natural. De aceea, personal nu numai că nu apreciez eforturile Primăriei de a tunde periodic iarba, ci le consider păgubitoare.
Birocraţii de la “spaţiile verzi” ale Primăriei gîndesc însă altfel. Ei au un buget de cheltuit, scopul lor e să obţină an de an bugete cît mai mari, şi atunci trebuie să vină cu “proiecte” cu care să justifice banii pretinşi. Una din ideile birocratice este că spaţiul verde trebuie “întreţinut”, cu mari sume de bani obţinute din impozitele cetăţenilor. Vegetaţia are marele cusur că creşte liber, fără să aibă nevoie de bani de la Primărie. Chiar şi cărările de care au nevoie locatarii să treacă se formează natural, fără ajutorul Primăriei. Or, exact asta deranjează adepţii Statului Maximal: lucrurile care se dezvoltă natural, fără intervenţia Statului. Totul trebuie controlat şi supravegheat. Vegetaţia trebuie “întreţinută”, nu lăsată să se întreţină singură. Resturile vegetale trebuie cărate la zeci de kilometri distanţă, la “gropile de gunoi ecologice” (cu cheltuielile şi poluarea rezultate din acest transport). După un timp, ca urmare a faptul că resturile vegetale n-au fost lăsate să putrezească în locul lor de formare, cum e ciclul natural, solul sărăceşte în elemente minerale şi e nevoie de costisitoare operaţiuni de fertilizare. Excelent – un nou prilej pentru birocraţi de a dovedi cît de folositori sînt, de a-şi justifica salariile şi de a arăta cum ajută ei mediul înconjurător.
Am telefonat la Primărie ca să-mi exprim indignarea pentru faptul că mi s-a tăiat pomul. Mi s-a dat un prim răspuns pe care de fapt îl aşteptam – că, conform hotărîrii Consiliului Local, nu e voie să se sădească pomi fructiferi în oraş. Ştiam de hotărîrea asta şi chiar am scris un articol de dezaprobare atunci cînd a apărut (Ideologia Statului Maximal, triumfătoare în Timişoara: pentru orice copac sădit trebuie autorizaţie – linc). Cînd am sădit pomul am fost perfect conştient că încalc o hotărîre a consiliului local, dar am făcut-o ca urmare a principiilor etice şi morale care mă caracterizează: orice om are datoria cetăţenească de a refuza respectarea legilor idioate. N-am cerut autorizaţie pentru pomul pe care l-am sădit, dar şi dacă aş fi cerut n-aş fi primit, fiindcă regula e limpede: nu e voie să pui pomi fructiferi. Am încercat totuşi un argument: e plin de pomi fructiferi în oraş, am explicat birocratului de la telefon. Vor fi şi ăştia scoşi rînd pe rînd şi înlocuiţi cu arbori ornamentali, mi s-a răspuns. Hm, cu criza asta se pare că “spaţiile verzi” de la Primărie n-au primit buget destul ca să distrugă toţi pomii fructiferi dintr-o dată, şi o vor face doar treptat.
Totuşi, de ce e nevoie să fie tunsă scurt toată iarba?, mi-am exprimat curiozitatea. Sînt buruieni care emană polen, şi unii oameni sînt alergici la asta, mi s-a spus. Deci asta e problema calităţii aerului din Timişoara: nu gazele de eşapament, nu poluarea industrială, ci polenul. Într-adevăr, cam tot ce înseamnă vegetaţie emană polen. Există o soluţie simplă de a scăpa de polen: desfiinţăm spaţiile verzi, turnăm peste tot beton, şi am scăpat astfel de polen, ba şi de furnici, gîndaci şi alte lucruri care ocazional pot deranja.
Alergia la polen poate fi o problemă a unui număr insignifiant de timişoreni. Totuşi “numărul celor afectaţi de alergii este într-o continuă creştere, mai ales în ţările puternic industrializate. Din păcate, aceasta creştere se înregistrează la toate tipurile de alergie”, se spune într-un articol de specialitate (linc). De ce anume în ţările puternic industrializate creşte numărul alergicilor? Pentru că exact acolo sînt mai mulţi oameni care trăiesc în mediu artificial, departe de natură. Dacă vrei să eviţi alergia la polen, cea mai sigură cale este expunerea la polen din copilărie. Astfel, organismul îşi crează o imunitate naturală. Copiii crescuţi la oraş, printre betoane, au şanse mult mai mari să fie alergici la polen decît cei crescuţi la ţară. Apare un cerc vicios: Cu cît mai multă izbîndă o vor avea eforturile primăriei de a elimina polenul din oraş, cu atît mai mult va creşte numărul celor alergici la polen. Astfel, cu atît mai necesare şi mai populare vor deveni măsurile de eliminare a “poluării cu polen”. Astăzi, primăria tunde iarba de pe spaţiul public, mîine ar putea să apară obligativitatea ca fiecare proprietar să-şi îngrijească vegetaţia din grădina personală, ca nu cumva să-şi deranjeze vecinul alergic la polen. Bineînţeles, cu amenzi în caz de neconformare. Alergicii vor continua însă să aibă probleme, la orice ieşire din oraş vor simţi disconfort, şi chiar în oraş poluarea cu polen nu va putea fi eliminată total, indiferent cîţi bani din impozite şi taxe se vor aloca pentru asta. Astfel se realizează treptat ruperea omului de natură. Iar culmea este că aceasta se face exact de birocraţii cei mai specialişti în slogane ecologiste – cei care se ocupă de “spaţiile verzi”. Aşa funcţionează sistemul birocratic – nu se rezolvă probleme, ci le crează artificial pentru ca apoi să se poată unii remarca cu eforturile de rezolvare a lor, pe cît mai mulţi bani din impozite şi taxe.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Vă rugăm ca înainte de a vă expedia mesajul să vă alegeți un nume pentru a nu crea confuzii în dezbateri. Mulțumim pentru înțelegere.
Dacă nu aveți de spus nimic constructiv, nu scrieți. Nu vor fi publicate comentarii lipsite de sens sau în care sunt atacate organizații naționaliste și membri ai acestora.
„Fiecare va trebui să știe că pentru atitudinea sa va răspunde. Nu poate trăi pe lume o nație dispusă la toate părerile, la toate atitudinile...”