Una dintre cele mai importante voci ale comunităţii maghiare din România vorbeşte despre controversa iscată la Budapesta, după închirierea Sălii Mari a Teatrului Naţional din capitala Ungariei pentru o serie de evenimente culturale prilejuite de aniversarea Zilei Naţionale a României.
Invocând "sentimentele rănite", partidul radical Jobbik a calificat decizia drept "trădare" şi a ameninţat cu demonstraţii ample. Joi, directorul teatrului a anulat înţelegerea iniţială, dar scânteia deja se transformase în incendiu. "Mai marii zilei nu-şi dau seama cât de trecători şi caraghioşi sunt. Din păcate, fantasmele trecutului ne chinuie", arată publicistul Hugó Ágoston în interviul acordat EVZ.
Hugó Ágoston: De la bun început, trebuie să despărţim cele două planuri. Cel al realităţii, al faptelor, al evenimentelor de cel al percepţiei. Róbert Alföldi, directorul Teatrului Naţional din Budapesta a procedat aşa cum au procedat în anii trecuţi alţi conducători ai unor instituţii de cultură de prestigiu: Cinematograful Naţional Urania în 2005, Palatul Artelor în 2006, Teatrul Thalia în 2008 sau Teatrul Belvarosi în 2009.
Singurul lucru notabil, care nu era atunci, este acum dominaţia dreptei naţionaliste, care are o majoritate zdrobitoare în parlament. Este clar că, dacă exista această majoritate şi în anii trecuţi, ea ar fi intervenit de fiecare dată. Activitatea ce urma să se desfăşoare la Budapesta în acest an, una eminamente culturală, cu piese de Bartók, Enescu si Haydn în interpretarea formaţiei Romanian Piano Trio, era dedicată publicului maghiar pentru a ajuta, aşa cum a declarat Alföldi, "cele două popoare ca după istoria lor zbuciumată să se apropie prin cultură si artă".
Aşadar, un eveniment cultural prilejuit de o aniversare istorică a fost perceput ca sărbătorirea unei victorii istorice, pe deasupra "acasă la cel învins". Alföldi n-a greşit în planul raţiunii, a greşit neanticipând reacţia bazată pe percepţie.
Cât de puternică ar fi fost "presiunea publică" maghiară, dacă domnul Alföldi n-ar fi anulat hotărârea iniţială?
Presiunea publică este uşor de manipulat în cazul unor teme sensibile. Asupra lui Alföldi, însă, în primul rând s-a exercitat o presiune politică, care a condus la retragerea acordului verbal privind închirierea Sălii Mari a Teatrului Naţional. Având în vedere voluntarismul politic şi populismul ce domină discursul şi acţiunea dreptei la putere, dar având în vedere şi sentimentele populaţiei, presiunea din ce în ce mai mare oricum ar fi dus la schimbarea lui Alföldi şi la anularea spectacolului.
Apropo de sentimentele populaţiei, de ce continuă sistemul de educaţie din Ungaria să vorbească despre Trianon în termenii unei catastrofe nedrepte abătute asupra maghiarilor?
Trianonul, în mod obiectiv, a însemnat o catastrofă pentru Ungaria şi pentru poporul maghiar. Tratatul de pace semnat la Versailles, la data de 4 iunie 1920, a fost numit chiar de semnatari dictat de pace. În urma lui, Ungaria şi-a pierdut două treimi din teritoriu şi mai mult de jumătate din populaţie. Deci trauma este reală. Arătaţi-mi un singur popor din lume care afirmă că o catastrofă istorică ce s-a abătut asupra lui a fost dreaptă!
O polemică, acum, pe marginea acestui caz, ar încinge şi mai mult spiritele. Trebuie să ne mulţumim cu acea constatare cinică după care istoria este scrisă întotdeauna de învingător. Dar asta nu înseamnă că învinsul nu are dreptul, inclusiv în procesul de educaţie, la varianta lui.
Reconcilierea nu înseamnă să ajungi la o medie de compromis între elementele extreme, ci presupune depăşirea conflictelor, prin ieşirea din planul iniţial, contextualizarea pe baza unor considerente si interese noi.
Trecutul nu trebuie uitat, pentru că nu poate fi uitat, dar nici nu trebuie evocat la fiecare pas şi folosit în scopuri de manipulare politică. Aşa cum face acum dreapta naţionalistă şi populistă din Ungaria, sfidând cele mai bune intenţii ale unor adepţi români ai reconcilierii.
Cât timp va mai fi convocat discursul despre pierderea Transilvaniei, într-o Ungarie înscrisă pe traiectoria europeană?
Câtă vreme oamenii sunt frustraţi, nu au un orizont clar şi nu se simt în siguranţă, trecutul va bântui în discursul public. În ambele ţări. Pretutindeni.
Atunci, cui credeţi că aparţine, în acest caz, eroarea diplomatică: oficialilor români care au solicitat spaţiul Teatrului Naţional din Budapesta pentru un astfel de eveniment sensibil sau maghiarilor care au decis să retragă invitaţia, invocând "sentimentele populaţiei"?
Dar nu este vorba de nicio eroare! Brânduşa Armanca, directoarea ICR din Budapesta, face o treabă extraordinară şi este foarte apreciată de publicul maghiar. Iar înţelegerea – nu invitaţia, pentru că nu a fost o invitaţie – a ajuns să fie anulată nu de către diplomaţia maghiară, ci de directorul Alföldi, pornind de la realitatea atacurilor politice şi a percepţiei populare.
"Ce ar zice guvernul român dacă în Teatrul Naţional de la Bucureşti s-ar organiza o manifestare de celebrare a Dictatului de la Viena?", se întreabă susţinătorii Jobbik pe forumurile asociate grupării parlamentare radicale. E un argument valabil?
Nu cred că poate fi un argument lucid, nici măcar din punctul de vedere al formaţiunii Jobbik, care nu excelează printr-un surplus de raţiune – să ne gândim doar la faptul că Dictatul de la Viena n-a rămas, totuşi, definitiv. Dar vă mărturisesc că aş fi şi eu curios ce-ar zice nu atât guvernul României, cât partidele din opoziţie. Probabil ca ar zice cam la fel... Oricum, Institutul Cultural Maghiar din Bucureşti nu ar iniţia o asemenea acţiune, iar directorul Teatrului Naţional din Bucureşti ar fi mult mai precaut.
"O treabă nedemnă pentru acest secol", a catalogat întreaga controversă deputatul UDMR Peter Lakatos. Au rămas românii şi maghiarii, la nivelul percepţiei comune, într-un timp populat de fantasmele trecutului?
Sunt de acord cu distinsul parlamentar. Din păcate da, fantasmele trecutului ne mai chinuie. Contează, totuşi, şi nivelul de educaţie. Y compris nivelul de educaţie politică a mai marilor zilei care nu-şi dau seama cât de trecători şi uneori cât de caraghioşi sunt. Nu realizează nici măcar faptul că cele două ţări fac parte din alianţe care le obligă la cooperare şi la comportament civilizat.
Cum vi se pare că a tratat subiectul presa maghiară?
Este clar că miza primordială pentru puterea din Ungaria este demiterea lui Alföldi, ca atare, ca şi în cazul altor teme de politică internă, presa maghiară este orientată conform liniilor de forţă bine stabilite şi cunoscute. Vocile naţionaliste sunt mai puternice, fireşte, dar nu lipsesc nici luările de poziţie raţionale. De altfel, majoritatea guvernamentală actuală execută o epurare politică accentuată în toate instituţiile statului, unde cad capete la toate nivelele.
Vedeţi pericolul unei politizări populiste a incidentului diplomatic? Alimenteaza el, în vreun fel, opinia celor care susţin scenariul ameninţării iredentiste?
Nu. Nu! Vor fi doar obişnuitele istericale. La nivel diplomatic există atâta înţelepciune şi mai ales interese de ambele părţi, încât totul să devină un episod de proastă amintire, minor ca importanţă şi semnificaţie. Iar acest caz ar putea constitui, dacă există voinţă şi înţelepciune, punctul de plecare pentru rezolvarea complexului de probleme "ziua naţională a ta – zi de doliu naţional pentru mine".
CV
Cine este Hugó Ágoston
Singurul lucru notabil, care nu era atunci, este acum dominaţia dreptei naţionaliste, care are o majoritate zdrobitoare în parlament. Este clar că, dacă exista această majoritate şi în anii trecuţi, ea ar fi intervenit de fiecare dată. Activitatea ce urma să se desfăşoare la Budapesta în acest an, una eminamente culturală, cu piese de Bartók, Enescu si Haydn în interpretarea formaţiei Romanian Piano Trio, era dedicată publicului maghiar pentru a ajuta, aşa cum a declarat Alföldi, "cele două popoare ca după istoria lor zbuciumată să se apropie prin cultură si artă".
Aşadar, un eveniment cultural prilejuit de o aniversare istorică a fost perceput ca sărbătorirea unei victorii istorice, pe deasupra "acasă la cel învins". Alföldi n-a greşit în planul raţiunii, a greşit neanticipând reacţia bazată pe percepţie.
Cât de puternică ar fi fost "presiunea publică" maghiară, dacă domnul Alföldi n-ar fi anulat hotărârea iniţială?
Presiunea publică este uşor de manipulat în cazul unor teme sensibile. Asupra lui Alföldi, însă, în primul rând s-a exercitat o presiune politică, care a condus la retragerea acordului verbal privind închirierea Sălii Mari a Teatrului Naţional. Având în vedere voluntarismul politic şi populismul ce domină discursul şi acţiunea dreptei la putere, dar având în vedere şi sentimentele populaţiei, presiunea din ce în ce mai mare oricum ar fi dus la schimbarea lui Alföldi şi la anularea spectacolului.
Apropo de sentimentele populaţiei, de ce continuă sistemul de educaţie din Ungaria să vorbească despre Trianon în termenii unei catastrofe nedrepte abătute asupra maghiarilor?
Trianonul, în mod obiectiv, a însemnat o catastrofă pentru Ungaria şi pentru poporul maghiar. Tratatul de pace semnat la Versailles, la data de 4 iunie 1920, a fost numit chiar de semnatari dictat de pace. În urma lui, Ungaria şi-a pierdut două treimi din teritoriu şi mai mult de jumătate din populaţie. Deci trauma este reală. Arătaţi-mi un singur popor din lume care afirmă că o catastrofă istorică ce s-a abătut asupra lui a fost dreaptă!
O polemică, acum, pe marginea acestui caz, ar încinge şi mai mult spiritele. Trebuie să ne mulţumim cu acea constatare cinică după care istoria este scrisă întotdeauna de învingător. Dar asta nu înseamnă că învinsul nu are dreptul, inclusiv în procesul de educaţie, la varianta lui.
Reconcilierea nu înseamnă să ajungi la o medie de compromis între elementele extreme, ci presupune depăşirea conflictelor, prin ieşirea din planul iniţial, contextualizarea pe baza unor considerente si interese noi.
Trecutul nu trebuie uitat, pentru că nu poate fi uitat, dar nici nu trebuie evocat la fiecare pas şi folosit în scopuri de manipulare politică. Aşa cum face acum dreapta naţionalistă şi populistă din Ungaria, sfidând cele mai bune intenţii ale unor adepţi români ai reconcilierii.
Cât timp va mai fi convocat discursul despre pierderea Transilvaniei, într-o Ungarie înscrisă pe traiectoria europeană?
Câtă vreme oamenii sunt frustraţi, nu au un orizont clar şi nu se simt în siguranţă, trecutul va bântui în discursul public. În ambele ţări. Pretutindeni.
Atunci, cui credeţi că aparţine, în acest caz, eroarea diplomatică: oficialilor români care au solicitat spaţiul Teatrului Naţional din Budapesta pentru un astfel de eveniment sensibil sau maghiarilor care au decis să retragă invitaţia, invocând "sentimentele populaţiei"?
Dar nu este vorba de nicio eroare! Brânduşa Armanca, directoarea ICR din Budapesta, face o treabă extraordinară şi este foarte apreciată de publicul maghiar. Iar înţelegerea – nu invitaţia, pentru că nu a fost o invitaţie – a ajuns să fie anulată nu de către diplomaţia maghiară, ci de directorul Alföldi, pornind de la realitatea atacurilor politice şi a percepţiei populare.
"Ce ar zice guvernul român dacă în Teatrul Naţional de la Bucureşti s-ar organiza o manifestare de celebrare a Dictatului de la Viena?", se întreabă susţinătorii Jobbik pe forumurile asociate grupării parlamentare radicale. E un argument valabil?
Nu cred că poate fi un argument lucid, nici măcar din punctul de vedere al formaţiunii Jobbik, care nu excelează printr-un surplus de raţiune – să ne gândim doar la faptul că Dictatul de la Viena n-a rămas, totuşi, definitiv. Dar vă mărturisesc că aş fi şi eu curios ce-ar zice nu atât guvernul României, cât partidele din opoziţie. Probabil ca ar zice cam la fel... Oricum, Institutul Cultural Maghiar din Bucureşti nu ar iniţia o asemenea acţiune, iar directorul Teatrului Naţional din Bucureşti ar fi mult mai precaut.
"O treabă nedemnă pentru acest secol", a catalogat întreaga controversă deputatul UDMR Peter Lakatos. Au rămas românii şi maghiarii, la nivelul percepţiei comune, într-un timp populat de fantasmele trecutului?
Sunt de acord cu distinsul parlamentar. Din păcate da, fantasmele trecutului ne mai chinuie. Contează, totuşi, şi nivelul de educaţie. Y compris nivelul de educaţie politică a mai marilor zilei care nu-şi dau seama cât de trecători şi uneori cât de caraghioşi sunt. Nu realizează nici măcar faptul că cele două ţări fac parte din alianţe care le obligă la cooperare şi la comportament civilizat.
Cum vi se pare că a tratat subiectul presa maghiară?
Este clar că miza primordială pentru puterea din Ungaria este demiterea lui Alföldi, ca atare, ca şi în cazul altor teme de politică internă, presa maghiară este orientată conform liniilor de forţă bine stabilite şi cunoscute. Vocile naţionaliste sunt mai puternice, fireşte, dar nu lipsesc nici luările de poziţie raţionale. De altfel, majoritatea guvernamentală actuală execută o epurare politică accentuată în toate instituţiile statului, unde cad capete la toate nivelele.
Vedeţi pericolul unei politizări populiste a incidentului diplomatic? Alimenteaza el, în vreun fel, opinia celor care susţin scenariul ameninţării iredentiste?
Nu. Nu! Vor fi doar obişnuitele istericale. La nivel diplomatic există atâta înţelepciune şi mai ales interese de ambele părţi, încât totul să devină un episod de proastă amintire, minor ca importanţă şi semnificaţie. Iar acest caz ar putea constitui, dacă există voinţă şi înţelepciune, punctul de plecare pentru rezolvarea complexului de probleme "ziua naţională a ta – zi de doliu naţional pentru mine".
CV
Cine este Hugó Ágoston
- Născut la Mediaş, în 1944, Hugó Ágoston este un jurnalist şi publicist atipic – are o diplomă în fizică teoretică obţinută la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.
- Membru fondator al revistelor A Hét (Bucureşti), Média (Oradea), Provincia (Cluj), dar şi al cotidianului Krónika (Cluj), Ágoston este autorul câtorva mii de articole apărute în presa de limbă maghiară şi un cunoscător intim al celei mai numeroase minorităţi din România.
- În ultimii opt ani de zile calitatea de publicist a lui Ágoston a fost completată de cea de membru în Consiliul de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune (SRR).
- Din august 2010, Ágoston este consilierul principal al lui András István Demeter, preşedinte director general al SRR. sursa: evz.ro
CITIŢI ŞI:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm ca înainte de a vă expedia mesajul să vă alegeți un nume pentru a nu crea confuzii în dezbateri. Mulțumim pentru înțelegere.
Dacă nu aveți de spus nimic constructiv, nu scrieți. Nu vor fi publicate comentarii lipsite de sens sau în care sunt atacate organizații naționaliste și membri ai acestora.
„Fiecare va trebui să știe că pentru atitudinea sa va răspunde. Nu poate trăi pe lume o nație dispusă la toate părerile, la toate atitudinile...”