Interviu: Ionuţ Caras povesteşte experienţa extraordinară a rolului de partizan din “Portretul luptătorului la tinereţe”

Feţe ca ale luptătorilor anticomunişti nu se mai văd acum pe stradă! – actorul clujean Ionuţ Caras, unul dintre partizanii care apar în “Portretul luptătorului la tinereţe”, a vorbit, într-un interviu pentru CinemaRx, despre primul său rol  în lung-metraj.

“Portretul luptătorului la tinereţe” tocmai s-a lansat în cinematografele din ţară din 19 noiembrie, după ce a avut premiera mondială anul acesta la Festivalul de la Berlin şi a făcut parte dintr-o selecţie specială a Festivalului de Film de la Londra. Pentru această producţie despre lupta anticomunistă din România anilor 1950, Constantin Popescu a câştigat premiul pentru regie la Festivalul Internaţional de Film de la Bratislava. Filmul a obţinut Premiul Publicului şi Premiul pentru imagine (acordat operatorului Liviu Marghidan) la Festivalul B-EST. “Portretul luptătorului la tinereţe” va fi văzut în curând şi la Festivalul Internaţional de Film de la Torino, care se desfăşoară în perioada 26 noiembrie – 4 decembrie.

Acţiunea filmului spune un episod puţin cunoscut şi mediatizat din istoria României: existenţa şi traiul partizanilor care s-au împotrivit regimului comunist, încă de la instalarea sa, după al doilea Război Mondial. În centrul acţiunii e Ion Gavrilă Ogoranu.

Ionuţ Caras, actor al Teatrului Naţional din Cluj, joacă în filmul de debut al lui Constantin Popescu rolul unuia dintre partizanii din gruparea lui Ogoranu. Gruparea a dat una dintre cele mai lungi lupte împotriva comunismului, pe o perioadă de zece ani, în timp ce Gavrilă Ogoranu este singurul partizan din lume care a scăpat de un regim de opresiune timp de 27 de ani. Ogoranu a murit în 2006, după ce a apărut în documentarul “Memorialul Durerii” şi la trei săptămâni după ce a aflat că viaţa sa va fi subiect de film. Regizorul Constantin Popescu nu a apucat să-l cunoască.

Sunt destule voci care îi acuză pe partizani că au fugit şi au lăsat familiile şi pe cei cunoscuţi să sufere torturile Securităţii pentru a le dezvălui ascunzătorile. Partizanii au fost acuzaţi de egoism…
E absurd! Povestea lor era simplă. Erau nişte tineri, aveau 19-20 de ani, erau studenţi mulţi dintre ei, intelectuali, care au simţit că ţara întră într-o perioadă neagră şi au căutat o posibilitate de a se opune. Decizia lor, la început, aşa cum apare şi în cartea lui Ogoranu, „Brazii se frâng, dar nu se îndoaie” – o carte foarte frumoasă, era că vor fugi câteva zile, vor sta ascunşi în păduri şi îi vor aştepta pe americani. Asta era intenţia. Şi americanii vor veni până într-o lună, iar până atunci ei vor încerca să contracareze sistemul comunist cu o mişcare de rezistenţă, de guerilă.

Numai că luna aia s-a transformat în ani şi au fost surprinşi din foarte multe puncte de vedere. Puţini dintre ei aveau experienţă militară. Au îndurat chestiuni inimaginabile. La finalul cărţii apare un paragraf în care Ogoranu spune că marea problemă a acestei naţiuni şi cauza din care ei au pierdut lupta este trădarea de neam. Foarte puţini dintre partizani au fost împuşcaţi sau prinşi în confruntări directe, aproape toţi au murit din cauza trădărilor. Ogoranu spunea că până nu ne vom scăpa de această boală a trădării nu putem ajunge mai departe.

Mi se pare foarte adevărat, nu există o coloană vertebrală. Am fost vara asta la Sighet, la „Memorialul Durerii” şi parcă m-am întors înapoi în film, am dat peste torţionari care apăreau la noi în film, peste partizani… Şi am observat ceva foarte ciudat. E acolo un hol lung de 20 de metri tapetat cu feţele luptătorilor anticomunism. Prima dată eşti şocat să vezi câţi oameni au murit. Apoi îţi dai seama că oamenii aceia, fizionomiile lor, nu se mai regăsesc acum pe stradă. Erau oameni frumoşi, cu priviri lucide, netulburate, oameni mândri, demni.  Tocmai pe ei a încercat să-i elimine acest sistem „deştept”, parşiv . Ei erau o anumită pătură socială, acea pătură socială de oameni care ţine o ţară: intelectuali, oameni care pot avea o opinie. Om fi noi urmaşii lor, dar nu cred să fie vreunul care să lupte aşa  pentru ceva, pentru orice, în afară de binele propriu. Suntem moi, slabi şi laşi.

Ce te-a atras spre acest rol?
Mi-a plăcut că se încearcă producerea unui film pe o altă perioadă a isoriei noastre, fiindcă în ultima vreme cam toate filmele româneşti s-au axat pe o anumită decadă şi eram cam sătul să văd cât de greu am dus-o în comunism şi care sunt repercusiunile. În filmul lui Constantin Popescu tot despre comunism e vorba cumva, dar despre începuturile lui şi nu despre finalul apoteotic. Ei, chestiunea asta m-a atras: să ai curajul să faci un film istoric, cu o valare de documentar aproape, despre o perioadă eludată destul e mult: anii ‘50 şi rezistenţa anticomunistă, care a existat la noi în ţară cu toate că sunt multe voci care spun că nu am avut rezistenţă. Toată tema asta m-a atras, nu ştiam nimic despre ea, decât vag.
Cum a fost trecerea de la teatru la lung-metraj, (după multe apariţii în scurt-metraje)?
E altfel decât la teatru pentru că scenariul se scrie altfel, nu îl primeşti pe tot odată, ci pe bucăţi. Despre personajele respective nu am aflat prea mult decât din pozele care li s-au făcut la Securitate, când au fost prinşi. Actorului îi rămâne sarcina de a-i înfăţişa pe partizani.
Am fost o echipă foarte mare, numai băieţi. Toţi actorii din rolurile principale au fost din Bucureşti, eu am fost singurul din „provincie”. Am avut de învăţat foarte mult, am lucrat în condiţii foarte grele, am filmat la 2.000 de metri înălţime iarna, ne-am căţărat pe stânci, am căzut în râpe, am fugit mult. A fost greu, dar foarte plăcut. Şi felul în care Constantin Popescu a condus echipa extrem de discret şi extrem de fin şi calm a făcut ca între noi să se formeze acel sentiment de camaraderie şi de atmosferă a unor oameni care au petrecut mult timp împreună. Producătorii au şi intenţionat asta. Se filma în munţi, în Bucegi şi în alte părţi, ne duceam împreună, până începeam ziua de filmare eram tot timpul împreună şi am început să ne ştim glumele, bancurile, reacţiile. Aşa s-a format o legătură care se vede şi în film.

Vei mai apărea în celelalte două părţi ale trilogiei “Aproape linişte” din care face parte “Portretul luptătorului la tinereţe”?
Noi, ca „banda” lui Ogoranu nu ne-am intersectat nici cu fraţii Arnăuţoiu, nici cu Elisabeta Rizea, dar sper să  apar într-un alt rol în următoarele două filme. S-a lucrat foarte frumos, mi-a plăcut foarte mult, a fost prima mea experienţă într-un lung-metraj, chiar e un lung-metraj, fiind un pic mai lung decât majoritatea filmelor. Durează două ore şi jumătate, lucru care a şi fost contestat de unii, dar mie lungimea mi se pare justă.

Care crezi că va fi efectul filmului?
Sunt multe voci care susţin că nu a existat rezistenţă anticomunistă şi că toată lumea a îmbrăţişat regimul. Dar a existat rezistenţă! Unii s-au împotrivit cu arma în mână, alţii scriind, alţii gândind liber, alţii ajutându-i pe primii. Cred că filmul va fi util în primul rând pentru tineri, pentru că  ei nu ştiu nimic despre perioada aceea. Cred că va plăcea foarte mult şi celor prinşi între două vârste, mai ales înspre vârsta a treia -  ei vor recunoaşte şi îşi vor aminti de foarte multe lucruri.

Filmul nu e o dramă, dimpotrivă are multe accente comice. Îi prezintă pe aceşti oameni, nu pe aceşti eroi. Nu e un film care îmbracă toată lupta asta într-o aură eroică, să spună „uite la ei, ce mândri erau!”. E un film cu oameni care au încercat să facă ceva.