Nu eşti învins decât dacă refuzi lupta. – Mircea Eliade

sâmbătă, 7 mai 2011

Românul care a învins demonii şi deşertul

Paul Dicu a reprezentat România la ediţia din acest an a „Maratonului Nisipurilor“, cea mai dură cursă din lume. După 243 de kilometri prin deşert a trecut linia de sosire ajungând la întâlnirea cu el însuşi. Aceasta este istoria unui om care s-a luptat cu toţi demonii din pivniţele sufletului său. E o istorie personală, dar care s-ar putea, totuşi, să ne folosească. 



În ziua aceea, chiar atunci, Bucureştiul înflorise, fără premeditare, o primăvară. Damele, mai ales cele mic-burgheze, celebrau, cum se şi cuvine, anotimpul cel nou, în jupe curajoase şi zâmbete exersate. Trotuarul, surprinzător de cast, suporta şi tocurile cui, şi balerinii. Dincolo de stradă şi de primăvară, dincolo de uşile batante, trecând printre cărţi, ca prin rai, într-un colţ de ceainărie, trei prieteni aşteaptă un reporter abulic, ajuns, prematur, la un început de blazare. Reporterul acela eram eu.

Deşi nu l-am văzut niciodată, nu îmi e greu să îl recunosc pe Paul Dicu. Felul în care îl privesc prietenii săi, desigur un cuplu, cu dragoste şi, mai mult, cu respect, felul în care el îşi poartă aura, după ce şi-a purtat crucea prin deşert, totul vorbeşte despre liniştea de după o furtună care reaşază sufletele în ordinea cea dintâi. Paul Dicu a trecut acea linie de sosire la care noi, ceilalţi, abia îndrăznim să sperăm: s-a luptat cu el însuşi şi a învins; îşi merită, aşadar, şi durerea, şi fericirea.

În dreapta sa odihneşte, cum se odihnesc, uneori, coroanele regilor singuri, o cască. Nu vă lăsaţi înşelaţi. Paul Dicu este şi motociclist, dar nu are nevoie de niciun motor pentru a fi un erou postmodern pentru citadinii care au obosit să cocheteze cu deznădejdea. Paul Dicu este el însuşi un motor pentru cei norocoşi. Este, desigur, exemplul care te poate ridica din monotonie, arătân-
du-ţi că sunt încă drumuri care ajung undeva.

Paul Dicu a alergat peste două sute de kilometri prin deşert, în „Maratonul Nisipurilor". Aceste şase maratoane în şase zile dau împreună cea mai dură cursă din lume. Acolo, printre dunele Marocului, nu de puţine ori, oamenii cad, adică mor. Paul Dicu nu a murit. Trăieşte, şi poate spune, chiar, fără să exagereze, că a înviat. Nu are nevoie de acest articol, dar noi, ceilalţi, avem.
Maratoniştii s-au luptat cu dunele şi cu ei înşişi 


Ultima judecată

Aşa că atunci, în ziua în care în Bucureşti a înflorit primăvara, într-o ceainărie obişnuită cu solo-urile de saxofon şi cu notele neştiute decât de pianiştii negri şi orbi, acolo, lângă samovar, sub liniştea unei amieze şi a unei viori, i-am pus lui Paul Dicu întrebări pe care nu am avut curaj să mi le pun nici mie. Admit: cred în prostia de oracol a acestor întrebări, în prostia, dar şi în importanţa lor. Iar răspunsurile, ei bine!, răspunsurile s-au întrupat în cuvinte, şi apoi în idei, cu care Paul Dicu are a se prezenta liniştit la o judecată de apoi, când va fi să răsune întrebarea „Şi tu, tu ce ai făcut cu viaţa ta?" .

"Dacă priveşti în urmă şi nu vezi nimic înseamnă că te-ai irosit.''
Paul Dicu maratonist 

"Singurul lucru care rămâne e ceea ce construieşti. Singurul, dar pe care ţi-l poţi face fără să te uiţi la preţ, e să te construieşti pe tine.''
Paul Dicu maratonist 

„După maraton, numai genele nu te dor" 

Într-un miez de aprilie, în deşert, un om cade în genunchi în faţa suveranului din el. Plânge, căci nu e ruşinos să plângi, nu e ruşinos să binecuvântezi un vis împlinit cu o lacrimă. Plânge, iar ochelarii acoperă tot mai greu acest semn care, arareori, vorbeşte despre putere, şi nu despre slăbiciune. Nu e ruşinos, căci trebuie să ştiţi că sunt, pe lume, bărbaţi pe care lacrimile, căzând, îi decorează.

Înainte să termine „Marathon des Sables", Paul a alergat, mai an, la „Sahara Marathon", cum a alergat şi la alte zece maratoane, normale, dacă un maraton poate fi cuprins de cuvântul acesta tocit. E departe de a fi cel mai bun maratonist din România, dar - spune el, şi de ce nu l-am crede? - e cel mai norocos. Aşa cum, în vechime, nu oricine atingea Corintul, tot aşa, acum, nu oricine ajunge la „Marathon des Sables".

Cursa aceasta a început, demult, tare demult; sunt câteva decenii de atunci. A început când, la Constanţa, un antrenor cât un munte, dacă nu cât un om, îşi lua vocea cea groasă şi spunea un singur cuvânt, mereu acelaşi: „Aleargă!". Paul Dicu era pe atunci un adolescent slab care se pregătea să dea probe fizice pentru admiterea la liceu. Îi era frică şi, de frică, alerga. „Evident, nu am făcut o pasiune din asta". Nu sosise clipa. 

Aproape perfectă, aproape poezie

Înainte să-şi scrie istoria, pas cu pas, prin deşert, Paul Dicu s-a îndrăgostit, cum se îndrăgostesc adolescenţii, de artele marţiale. E o dragoste din acelea care rezistă, căci, iată-l acum, la 42 de ani, maestru al acestor arte care au obiceiul, ca toate artele, să înnobileze. Un adevăr deloc elementar, învăţat în trecerea timpului: „Artele marţiale cer o lungă perioadă de pregătire, cer anduranţă, rezistenţă, rezultatele nu vin repede. Trebuie să ai multă răbdare, să repeţi până când iese bine. În sabie, căci sabia îmi place, faci mii de tăieri până când iese una corectă".
Paul Dicu, îngăduindu-şi un lux în deşert – răgazul 


Acum poate completa, fără să greşească: „Şi în maraton e la fel. Nu ai cum să cucereşti kilometri, dacă nu cucereşti, mai întâi, cei 50 de centimetri făcuţi cu un pas". Suferinţa? „Am învăţat ce este durerea din artele marţiale. Dacă nu faci arte marţiale din fotoliu, de la casete video, doare. Cândva înţelegi că trebuie să trăieşti cu durerea. E la fel ca viaţa. Dacă ai avut în faţă o mie de experienţe neplăcute, nu înseamnă că nu vei mai avea încă o mie". Şi dintre toţi oamenii care au păşit pe pământ, cel mai mult, Paul Dicu îl apreciază pe spadasinul nipon Miyamoto Musashi, care a trăit acum cinci secole. De la el a învăţat să rabde şi să se construiască.

Specialiştii au scris tratate despre durerea de a doua zi a maratonistului, jurnalişti nespecialişti, dar talentaţi, fetişizând, desigur, cuvintele mari, au purtat-o, aşa cum porţi un martir, către cei mulţi. Am crezut că am o idee despre cum e. Am greşit. Cum e? - întreb. Paul Dicu alege această propoziţie scurtă, aproape perfectă, aproape poezie: „Toate te dor". Trebuie să acceptaţi că aceasta nu este doar o metaforă, căci Paul Dicu şi-a făcut din viaţă o metaforă; aceasta este o realitate. Apoi, după o tăcere şi un gând: „Numai genele nu te dor".

Dar, mai e ceva: „Când treci linia de sosire, uiţi, uiţi durerea. Ştii că te-ai mai construit un pic. Ai mai câştigat o luptă, ai mai pus o cărămidă în tine. E suficient". Pentru cei care trăiesc fără să trăiască, Paul Dicu nu cunoaşte înţelegere: „Sunt moluşte". Sunt moluşte, insist, dar cei mai mulţi sunt aşa. Au nevoie de un orizont şi, poate, de un sprijin. Maratonistul acceptă să transmită un mesaj: „Destinaţia nu e niciodată linia de finish. Acolo e capătul fizic al distanţei. Destinaţia eşti întotdeauna tu". De aici, rămâne ca fiecare să caute în el puterea de a porni.

"De ce alerg? Nu am un alt răspuns decât acela că acum nu pot altfel. Mâine s-ar putea să prind o pasiune nebună pentru nai. Pentru goblenuri, jamais! Urăsc goblenul!''
Paul Dicu maratonist 

243 de kilometri a alergat Paul Dicu la „Marathon des Sables", cea mai dură cursă din lume.

Cine este Paul Florin Dicu

- Are 42 de ani.
- Este constănţean şi necăsătorit.
- A absolvit Facultatea de Drept, în Constanţa.
- Este antrenor de Aikibudo, dar şi scafandru voluntar la Delfinariul din Constanţa.
- În februarie 2010 a participat la „Maratonul Sahara".
- În 2011 (3-9 aprilie) a terminat „Maratonul Nisipurilor" pe locul 621 din 849 de participanţi. A fost singurul reprezentant al României care locuieşte în România. Pentru ţara noastră a mai alergat şi Gabriel Turculeţ, domiciliat în Qatar. El a abandonat în „tura lungă", cea de 82 de kilometri.
- La „Marathon des Sables" (MDS) au mai alergat românii Gabriel Laczko, pentru Elveţia, şi Boogie Dumitrescu, pentru Statele Unite ale Americii.

Când Bărbosul te duce în braţe

„Acum şapte ani, moare maică-mea, după vreo 4 ani de suferinţe inimaginabile. N-am făcut aproape nimic s-o ajut, eram un bou. A trebuit să moară în chinurile alea, ca să înţeleg ce înseamnă să lupţi.  Am să termin cursa, am s-o termin, grijania mamii ei!". Aşa a scris Paul, pe blog, înainte să plece în deşert, ca în aventură. A terminat cursa, grijania mamii ei. Acum, şi sunt doar câteva zile de atunci, spune: „Toţi suntem proşti în tinereţe. Nu mă încălzeşte că toţi suntem aşa. Eu ştiu cum am fost eu".

Salvarea dintr-o pudrieră

Şi da, acolo, târându-şi picioarele, dar şi sufletul, prin nisip, câştigându-se pe sine, acolo, când puterile începeau să îl părăsească, gândul că o face pentru părinţii săi morţi, gândul acesta l-a ţinut drept. Desigur, acolo era şi Bărbosul, Dumnezeul foarte personal, ca orice Dumnezeu, în care crede Paul. „El m-a ajutat, m-a dus în braţe". Aici - din motive care vor rămâne nedetaliate - eu surâd: „Chiar crezi?".

„Băi, să ştii că da. Înainte îi tot spărgeam Bărbosului pahare în cap, dar într-o dimineaţă, acum vreo doi ani, m-am trezit că suntem prieteni". S-a întâmplat, pur şi simplu, cum se întâmplă toate minunile. „Şi înainte îl iubeam, dar într-un fel turbat. Mi se părea că face mişto de mine. Eram prost, nu înţelegeam eu multe. Eram prea revoltat, mereu îl înjuram că nu face mai multe pentru mine, dar toate acelea trebuia să le fac eu".
Crezul lui Paul: „Omul este o sabie care se automodelează“ 


Din această istorie nu lipsesc, desigur, banii. 4.000 de euro, cu tot cu echipament, l-a costat maratonul pe Paul. „Dacă nu îi aveam pe ei, prietenii mei, nu reuşeam. Jumătate din cursa aceasta au făcut-o ei. Dacă nu erau, eu nu eram acolo. Exact aşa au stat lucrurile, nu e bravadă. Şi dacă nu aveam sponsori, eram mâncat". Trebuie să aflaţi că oameni necunoscuţi i-au trimis lui Paul bani ca să alerge, pentru el, pentru ei, şi pentru România.

Chiar şi aşa, cu cinci zile înainte să plece, îi lipsea ceea ce se spune că face lumea să se învârtă, şi nu e întru totul fals. Nu se putea înscrie, dar, iată, ca într-o poveste cu final fericit, la miezul nopţii, abia trecuse un minut de miezul acelei nopţi, a sunat telefonul: „Am aflat că îţi mai trebuie bani. Ţi-i dau eu. E inadmisibil ca reprezentantul acestei ţări să nu participe fiindcă nu are fonduri". Un alt necunoscut, ultimul, providenţialul. „A doua zi mă uitam prostit la 1.500 de euro pe care mi-i pusese în braţe".

Nu doar atât: maratonistul nostru a răcit cu două săptămâni înainte de cursă, a îndurat un chist urât la genunchi, suporturile de bagaje le-a lipit cu bandă izolieră, oglinzile de semnalizare le-a încropit dintr-o pudrieră a iubitei lui Sam, prietenii săi buni, care sunt în această ceainărie şi care schimbă cu Paul priviri şi înţelesuri ce nu se pot cuprinde în aceste litere, privirile şi înţelesurile celor care au găsit un sens. 

Ce a văzut maratonistul orb

Paul a făcut studii de Drept. Nu demult, România a pierdut un judecător, căci nu a trecut examenul de intrare în Magistratură. „Nu era drumul meu. E mai bine aşa". Ne apropiem de sfârşit, şi abia acum aflăm că omul care s-a luat la întrecere cu el în deşert a fost zece ani navigator. Pe vapor l-a prins şi Revoluţia. Deci, e adevărat ce se spune: marinarii au nostalgia nisipului. Şi nu, nu avea dreptate Jerome David Salinger când scria că „marinarii nu plâng niciodată; doar când vasele lor se scufundă". Navigatorii cei adevăraţi plâng, privind, aşa, marea. „Şi nu se gândesc la nimic atunci, nici măcar la familie. E marea, înţelegi?".

Înţeleg, dar nu marea, ci deşertul este femeia lui Paul Dicu. „La ea mă voi întoarce mereu". Acolo, la „Marathon des Sables", a văzut un maratonist bătrân şi orb. „Când treceam pe lângă el, îl aplaudam, mi se ridica părul pe mine. Ce frumos om! Cât curaj şi ce păcat că nu a văzut pe unde a alergat". În loc de epilog, convenim că, totuşi, e posibil ca maratonisul orb să fi văzut mai mult decât toţi ceilalţi la un loc.

Ediţia din 2011 a „Maratonului Nisipurilor" a fost cea de-a 26-a. Au fost 849 de concurenţi la start, 811 au reuşit să ajungă la finish. Paul, singurul reprezentant al României care locuieşte în România, a purtat numărul de concurs 100 şi a venit pe locul 621. Dar, într-un maraton, adeseori, marele câştigător este cel care ajunge ultimul. Lupta lui cu el e cea mai grea. Anul acesta, ultimul a ajuns un japonez. La sosire, nu a pus nici măcar un genunchi jos. „A fost, şi el, un erou", spune Paul, şi nu găsesc niciun motiv să îl contrazic. 

Pentru Zanzibar!

Mai e şi steagul. Paul nu a vrut să îl mai ţină pe umeri, căci niciun oficial român nu l-a ajutat cu nimic. „Eram disperat, eram gata să alerg şi pentru Zanzibar!" Atunci, Sam i-a deschis ochii: „Omule, steagul acesta nu este al lor, este al României noastre".

2 comentarii:

Anonim spunea...

acum ceva ani în urmă am avut onoarea de'al întâlni pe acest brav om. mă bucur pentru reuşitele sale. îmi aduc aminte şi acum discuţiile purtate la umbra munţilor.

Anonim spunea...

Adevărat, un om admirabil, păcat că rezultatele muncii lui sunt atât de slab popularizate.
Sprijinul din partea statului român pentru ceea ce face, este ZERO . Cu atât mai meritoriu este efortul său.

Respect, Paul Dicu!!

Trimiteți un comentariu

Vă rugăm ca înainte de a vă expedia mesajul să vă alegeți un nume pentru a nu crea confuzii în dezbateri. Mulțumim pentru înțelegere.
Dacă nu aveți de spus nimic constructiv, nu scrieți. Nu vor fi publicate comentarii lipsite de sens sau în care sunt atacate organizații naționaliste și membri ai acestora.
„Fiecare va trebui să știe că pentru atitudinea sa va răspunde. Nu poate trăi pe lume o nație dispusă la toate părerile, la toate atitudinile...”