Naţionalismul pozitiv

(articol extras din revista naţionaliştilor autonomi, Ofensiva NS #4)

Există două trăsături pe care le-am întâlnit la mulţi naţionalişti şi pe care, pentru că nu le înţeleg, nu pot nici să le apreciez. Prima ar fi o perpetuă încruntare, o atitudine încrâncenată de parcă sunt gata-gata să scoată bastonul telescopic la lume din moment în moment, iar a doua e un idealism înţeles ciudat şi materializat în faptul că refuză acţiunile mici, care ar rezulta în ameliorarea unei situaţii particulare, şi ţintesc mereu spre general – ori schimbăm totul, ori nu ne mai apucăm de nimic.

Desigur, faptul că scriu un articol cu privire la nemulţumirile mele mă face să aparţin cumva primei categorii, dar să trecem peste acest paradox şi să ne aplecăm privirea asupra ei.

I-am văzut peste tot: la marşuri, la acţiuni diverse, pe internet, la întâlnirile informale de la bar. Sunt mereu gata să scuipe o înjurătură, să se ia la bătaie pentru o idee sau să se lamenteze că nimic nu merge bine. Dacă lumea reală nu se potriveşte perfect cu ideile în care cred, înseamnă că e compromisă total şi nu merită nici măcar o privire. Îndrăznesc să le propun o privire mai relaxată.

Eu zic aşa. Avem motive să fim fericiţi şi să privim înainte cu încredere.

Ne-am ales o luptă în care credem şi ne zbatem continuu pentru nişte idei. Nu ne conformăm şi respingem minciunile mediei, promisiunile politicienilor, manipularea societăţii postmoderne. Avem curajul să ne asumăm opiniile, chiar dacă sunt în răspăr cu ale majorităţii. Parcă suntem nişte oameni destul de faini, nu? Atunci ce motive avem să ne răstim tot timpul? Nu mai bine ne-amsufleca noi mânecile şi ne-am apuca să construim, în preajmă, lumea aşa cum ne-o dorim? Nu ne e frică nici de un pic de violenţă, nici de respingere şi, decât să-i înjurăm pe cei care nu sunt ca noi, mai bine tăcem şi devenim exemplu.

Vreau să văd o luptă naţionalistă cu zâmbetul pe buze, focalizată pe realizări şi pe lucrurile bune mai degrabă decât pe ce nu ne convine.

A doua problemă are ca sursă acelaşi idealism şi rezultă într-o perpetuă încremenire în proiect. Ştiu că “stânga“ a cam pus stăpânire pe activismul “la firul ierbii“ şi că, în focalizăm pe problemele generale în primul rând, dar, din punctul meu de vedere, ar trebui să avem un echilibru între cele două feluri de raportare la comunitate.

Discutam cu un amic care dezaprobă acţiunile de mic impact şi crede că activitatea unor grupuri naţionaliste artrebui să se rezume la marşuri şi campanii de informare, întrucât au mai mare impact şi ajung la mai multe persoane, având şansa să schimbe mai multe. El spune că, o dată societatea schimbată în totalitate, nu mai e nevoie de acţiuni localizate, deci pe asta ar trebuisă ne concentrăm. Just. Eu cred, însă, că revoluţia noastră înseamnă îmbinarea dintre acţiuni cu impact informaţional şi activităţi concrete.

Nu vreau ca naţionalismul meu să fie strict ideologic. Dacă neamul, în totalitatea lui, nu e încă pregătit pentru el, vreau să-mi construiesc lumea în care îmi doresc să trăiesc, chiar dacă la scară mică. Vreau o librărie cu cărţi care nu sunt de găsit în cele obişnuite, fiindcă sunt periculoase – te trezesc. Vreau un bar unde să mă pot întâlni cu camarazii şiunde să nu fim priviţi drept ciudaţi fiindcă am ales o anumită cale ideologică. Vreau un magazin cu haine, muzică şi bijuterii care să ne reprezinte. Vreau un spaţiu unde să putem ţine conferinţe şi să putem găzdui camarazi străini sau din alte oraşe, dacă vin să ne viziteze. Vreau să fim atenţi la problemele comunităţii şi să sărim în ajutor când e nevoie de noi. Mi se pare că atitudinea asta e mult mai activistă şi atrage mult mai multe persoane decât un marş.

Autonomia, aşa cum o văd eu, nu e numai faţă de alte organizaţii, ci şi faţă de societate în general. Dacă nu ne place calea pe care merge, hai să ne facem o enclavă unde lucrurile să meargă aşa cum vrem noi. Sunt convinsă că se poate, trebuie numai un pic de hărnicie. Dar de entuziasm şi de poftă de muncă nu ducem lipsă, nu-i aşa?