Interviu cu istoricul Alin Mureşan

După 4 ani de zile de studiere a subiectului acţiunii violente din Piteşti, la începutul anului 2010 s-a născut ideea site-ului www.fenomenulpitesti.ro. Scopul principal al acestui site este oferirea accesului liber la cea mai mare bază de date despre aceste evenimente, din dorinţa informării cât mai corecte a publicului larg despre ceea ce s-a întâmplat în închisorile comuniste între 1949-1951. De-a lungul timpului în opinia publică au circulat (şi încă mai circulă) destule afirmaţii incorecte, false, mincinoase sau de-a dreptul calomnioase despre destinele unora dintre victimele acţiunii. Nădăjduim că informaţiile de pe acest site vor ajuta şi la eliminarea lor treptată din discursul public. Din acest motiv, site-ul este dedicat memoriei victimelor torturilor din Piteşti.

Gândit iniţial ca un proiect separat, profilul www.fenomenulpitesti.ro a cerut în scurt timp alipirea la proiectul mai amplu „Piteşti, chintesenţa regimului comunist”, asumat de partenerii de la Fundaţia Konrad Adenauer, Fundaţia Arsenie Boca şi IICCMER. Deşi aflate în strânsă legătură, proiectul s-a dezvoltat ca o întreprindere privată a unui grup de cercetători, cu resurse umane, logistice şi financiare proprii.

Fără a se pretinde exhaustiv, site-ul îşi propune să ofere în timp cele mai multe şi mai noi informaţii despre acţiunea violentă din Piteşti (1949-1951), conţinutul informaţional fiind în permanenţă actualizat în funcţie de materialele noi descoperite şi de posibilităţile logistice. Platforma multimedia oferită de mediul pune la dispoziţia publicului larg, în mod gratuit şi exclusiv, fragmente nepublicate şi needitate din interviuri cu peste 30 de victime ale brutalităţilor, copii ale celor mai importante documente, fişele matricole de încarcerare ale victimelor, precum şi descrieri ale închisorii, ale acţiunii în sine şi ale tuturor personajelor implicate.

Pentru prima dată, site-ul publică lista victimelor acţiunii din Piteşti, identificate pe baza surselor complementare. Echipa de cercetători îşi propune ca, în timp, să ajungă la completarea informaţiilor despre toţi cei care au suferit în închisoarea argeşeană. De asemenea, site-ul promovează filmul documentar „Demascarea”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, realizat în 2010. Punctul de pornire al site-ul îl reprezintă volumul „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, semnat de Alin Mureşan.

Domnul Ionuţ Trandafirescu a stat de vorbă cu istoricul Alin Mureşan despre motivaţia din spatele acestui proiect, despre importanţa fenomenului Piteşti în peisajul comunismului românesc şi despre necesitatea neuitării.

În 2007 scriai prima ediţie a volumului „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, primul studiu documentat despre acţiunea ce a avut loc în închisoarea Pitești. După aceea ai lansat la început de 2011 un imens proiect, constituit de această dată de o nouă ediţie a cărţii, de un film documentar și de o bază de date online. Crezi că prin publicarea primei ediţii a cărţii nu s-a putut concretiza ceea ce ţi-ai propus?

În istorie nu există subiecte care să poată fi vreodată epuizate. Or, eu ştiam încă de la prima ediţie că va exista şi o continuare dintr-o serie de motive: arhivele se deschid greu şi în etape, apar alţi martori, se publică volume noi. Prima ediţie este astăzi depăşită la nivel de informaţie, deşi la vremea respectivă a reprezentat o noutate. Filmul a apărut prin colaborare mea cu Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca şi cred că a fost o idee foarte inspirată, întrucât a mărit substanţial publicul proiectului. Şi asta nu doar în ţară, ci şi peste hotare, fiindcă am insistat pentru subtitrări în mai multe limbi de circulaţie internaţională. În fine, site-ul îşi are şi el rolul lui, fiindcă mai nou mediul on-line este principala sursă de informare şi am considerat că e util ca oamenii să aibă la dispoziţie informaţii cât mai corecte şi complete despre fenomenul Piteşti. În plus, pentru mine personal e un avantaj, fiindcă aşa cum spuneam apar mereu surse noi în cercetare şi nu pot să scot ediţii noi ale cărţii o dată la câţiva ani. Aşa încât noutăţile esenţiale vor apărea de acum înainte pe site, în cea mai mare parte.

Ce te-a stimulat în demersul tău având în vedere că toate aceste lucruri le-ai făcut în totalitate benevol?

Ce înseamnă benevol? Până la urmă, sunt istoric şi mi-am făcut meseria. Asta ţine de normalitate. Dacă vrei să vorbim despre motivaţie, ea vine din forţa extraordinară pe care am descoperit-o la foştii deţinuţi politic, care au trecut prin experienţe cumplite, şi totuşi şi-au revenit. E un exemplu de urmat, fiindcă te gândeşti fără să vrei că dacă ei au depăşit acele momente, şi-au regăsit echilibrul şi s-au împăcat cu Dumnezeu şi cu aproapele lor, atunci pe tine nu ar trebui să te clintească sau să te smintească nimic.

Ţi-ai petrecut ani de zile citind, studiind, analizând evenimentele ce s-au petrecut în închisorile comuniste din România și mai cu seamă te-ai implicat în cercetarea tenebrosului experiment de la Pitești. Și totuși consideri că nu este suficient ceea ce ai făcut… De ce reprezintă acest episod de istorie recentă atâta importanţă pentru un tânăr istoric ca tine?

Din două motive. Pe de o parte, fenomenul Piteşti reprezintă un soi de microcosmos al comunismului. Dacă vrei să ştii ce înseamnă comunismul, ce vrea şi cum vrea să realizeze, atunci aici trebuie să te duci în primul rând. O fi având el idealuri nobile, nu ştiu, dar felul în care dorea să ajungă la ele, prin ură, blasfemie şi violenţă, nu lasă loc de comentarii. Aşa încât fiecare detaliu din ce s-a întâmplat la Piteşti mi se pare important. Pe de altă parte, nu-mi place să las lucrurile neterminate sau făcute de mântuială, deşi sunt conştient că imperfecţiuni şi lipsuri sunt încă destule.

Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că ești foarte tânăr. Nu ai autoritatea părinţilor sau bunicilor noștri, care au trăit pe viu efectele ideologiei comuniste. Cum te poţi apăra în faţa celor care sunt mai în vârstă ca tine și chiar susţin că pe vremea comunismului se trăia mai bine?

Fiecare are dreptul la părerea lui. Dar ce ne facem cu sutele de mii de oameni aruncaţi în închisori şi ţinuţi în condiţii care astăzi ar scandaliza asociaţiile pentru protecţia animalelor? Dar cu copiii lor, exmatriculaţi din facultăţi? Sau cu preoţii aruncaţi în închisori? Nu avem de ce să ne mirăm că astăzi elitele noastre suferă la capitolul calitate, pentru că cei care ar fi trebuit să le formeze în mod firesc mureau în închisori, iar în locul lor erau aduşi oameni cu studii aprofundate în 6 luni la şcoli de partid. Argumentele sunt atât de multe şi de simple încât nici nu are sens să le expui. Iar ideea că cine n-a trăit vremurile, nu se poate exprima, e la fel de copilărească. Asta ar însemna să desfiinţăm cu totul istoria. Nu-mi fac probleme, lumea poate să spună ce doreşte, noi ne vedem liniştiţi de treabă.

Putem afirma, ca o concluzie după 20 de ani, că experienţa regimului comunist a fost nefastă pentru România?

Da, din toate motivele pe care le-am amintit deja. Ne-am pierdut obiceiul de a merge la biserică după 45 de ani de comunism, or asta se simte la nivelul societăţii. Materialismul dialectic propovăduit de comunism a pregătit terenul pentru materialismul agresiv de astăzi, există o continuitate din punctul acesta de vedere. Sunt foarte multe astfel de exemple. Acum, eu nu sunt adeptul discursului revanşard, în alb şi negru: comunismul a avut numai părţi rele. Dar cred că per total, experienţa ne-a marcat semnificativ în rău şi că ar trebui să învăţăm din ea.

Cât de importantă ar trebui să fie pentru noi astăzi memoria, conștientizarea și asumarea trecutului?

Putem să trăim şi gândindu-ne doar la mâncare şi bani, fără să ne intereseze altceva, dar personal mă îndoiesc că ne ajută la ceva sau că asta ne va face oameni mai buni. Cine se uită în trecut realizează că avem o identitate, avem motive să fim demni şi mai ales că avem o obligaţie faţă de înaintaşii noştri. N-a trecut aşa de mult timp de când bunicii noştri mureau pe front sau în închisori, apărând ceea ce noi azi luăm de-a gata, ca şi cum ar fi un drept natural. Măcar din respect ar fi bine să ştim ce s-a întâmplat cu ei.

Și ca să revenim la proiectului tău, poţi să ne spui care au fost dificultăţile pe care le-ai întâmpinat în realizarea acestui proiect? Ai avut piedici?

Cred că nu există proiect fără dificultăţi, e firesc să fie aşa. Cea mai mare problemă am avut-o cu faptul că ziua are doar 24 de ore. Apoi a fost destul de obositor să stabilesc un echilibru între partenerii din acest proiect, care provin din medii destul de diferite, şi să lupt cu lipsa de colaborare a unor persoane. Însă toate astea sunt mai puţin importante decât bucuria pe care am avut-o să întâlnesc foarte multă lume talentată, pasionată şi serioasă, care a lucrat de multe ori pe bani foarte puţini, iar alteori chiar pe gratis. Le-am rămas îndatorat multora dintre ei.

Proiectul Fenomenul Pitești a fost lansat, rând pe rând, în București, Cluj, Timișoara, Oradea, Buzău, Constanţa, și mai recent, în Câmpulung Muscel și Pitești. Care a fost reacţia publicului? A fost pe măsura așteptărilor?

Nu am avut aşteptări, n-am ştiut la ce să mă aştept. Pot să spun însă că am fost foarte bucuros că nu s-a muncit degeaba la acest proiect, fiindcă aproape peste tot am avut parte de săli pline. Nu mă aşteptam să se epuizeze atât de repede două tiraje din carte, să fim invitaţi să proiectăm filmul „Demascarea” la TIFF sau să-l difuzăm la televizor. La fel, ne-a luat prin surprindere interesul mare de peste hotare, aşa încât acum lucrăm la posibilitatea de a vinde pachetele carte+film şi în străinătate.

Odată ce ai intrat în contact cu victimele experimentului Pitești și cunoscându-le intimităţile, cum crezi că a fost posibilă rezistenţa în închisoarea de la Pitești? Crezi că dacă tineretul din acea perioadă nu era atât de bine ancorat în ceea ce înseamnă valori tradiţionale, în credinţă nu ar fi rezistat?

Din păcate, când vorbim despre fenomenul Piteşti, rezistenţa este un fenomen izolat. Dar asta nu e nici surprinzător, nici n-ar trebui să fie smintitor. Orice om are momente în care cedează, cu atât mai mult cei supuşi la astfel de grozăvii. Minunea este că ei şi-au revenit, în cea mai mare parte, iar aici categoric credinţa i-a ajutat pe cei mai mulţi dintre ei. Credinţa, iubirea celor din jur (în primul rând familia) şi faptul că au ieşit de sub presiunea constantă de acolo.

Se spune adeseori că gradului de credinţă îi este invers proporţional gradul de cultură. Închisorile politice din timpul regimului comunist au dovedit tocmai contrariul. Paradoxal cei care au simţit imperios necesitatea rugăciunii, au fost tocmai intelectualii și elitele. Cum comentezi această realitate?

Nu ştiu dacă mai contează mediul social din care provii în momentul în care eşti pus în situaţii extreme. Nici nu pot să spun că am făcut o statistică a celor mai credincioşi oameni din închisorile politice, nu cred că este o diferenţă prea mare între ţărani, de exemplu, şi intelectuali. Oamenii în general îşi aduc aminte de Dumnezeu doar în încercările vieţii. Însă cel puţin pentru generaţiile de intelectuali de dinaintea noastră, a fi credincios era un lucru absolut firesc. Anul şcolar, anul universitar începea obligatoriu cu o slujbă şi cu rugăciuni, cultura nu excludea deloc credinţa, dimpotrivă.

Și pentru că această realitate era bine cunoscută de inteligenţa diabolică a regimului comunist am înţeles cu toţii că tocmai aici au încercat să lovească. Cum putem înţelege noi astăzi într-o societate desacralizată că un plan atât de banal pentru omul recent a fost atât de eficient?

Aici ne întoarcem fără să vrem la fenomenul Piteşti. Eu eram mai degrabă ateu când am început să îl studiez. În orice caz, eram indiferent religios. Însă când am văzut furia dezlănţuită împotriva credinţei şi bătaia de joc la care s-a ajuns, mi-am dat seama că ei, comuniştii, validau fără să vrea credinţa şi am început să gândesc altfel. Fiindcă dacă nu crezi în Dumnezeu, dai din mână neinteresat şi mergi mai departe, dar nu te preocupi să inventezi blasfemii şi „liturghii negre”. Pe de altă parte, nu ştiu dacă sunt de acord cu eficienţa planului acestuia. Sigur că pe moment a fost o îndepărtare de Dumnezeu, dar eu azi văd în jurul meu că lumea se reîntoarce în biserici. Şi mulţi vin inspiraţi fiind de cei care au pătimit în închisori, ceea ce e mare lucru.

Unde localizezi Experimentul Pitești pe harta acţiunilor represive a ultimelor secole pe plan internaţional?

Nu cred că putem compara monstruozităţile şi să facem un clasament al suferinţei. E puţin lipsit de eleganţă. Dar am să-l citez pe Gheorghe Stănică din film, nu cred că afirmaţia lui e o exagerare. Pentru cei care au trecut prin asta, „a fost ceva de ordin apocaliptic”. Dar cu siguranţă faptul că toate reacţiile de până acum ale celor din străinătate sunt foarte puternice, spune ceva despre ceea ce a însemnat fenomenul Piteşti.

Este limpede că înșiși ofiţerii de securitate au fost niște elemente secundare în scenariul acţiunii de la Pitești. În a doua ediţie a cărţii chiar ai exemplificat acest aspect: totul s-a petrecut în cel mai mare secret, dirijat din umbră, și, ce e și mai important, din Securitate existau doar 3-4 persoane care știau cu adevărat ce se întâmpla la Pitești. Totuși, de unde veneau toate aceste directive? E plauzibilă ipoteza că doar șefului Securităţii – Gheorghe Pintilie – îi revine întreaga responsabilitate? Și totuși de ce atâta secretomanie de a nu se afla nimic acest experiment?

Aici există încă o problemă destul de mare. Nu există nici cea mai mică dovadă, nici măcar o sugestie despre cine inventa metodele de tortură sau cine a gândit/ordonat blasfemiile de Paşti sau de Crăciun. Ce este clar în urma cercetării este că Gheorghe Pintilie este cel care a gândit şi a ordonat culegerea de informaţii de la deţinuţii politic prin orice metode. El a încurajat violenţa (în documente nu apar ordinele directe de tortură, fiindcă aveau grijă ca acestea să fie verbale, nu scrise), el a cerut ca amănuntele să nu fie cunoscute de nimeni şi el este cel care a recrutat şi a şantajat ofiţeri din Securitate să se ocupe de detalii. Nu aş spune că e singurul responsabil, dar cu siguranţă este cel mai important. Acum, bănuiala mea este că el, agent NKVD fiind, a primit la rândul său instrucţiuni pentru acest lucru, dar asta e greu de demonstrat.

Având în vedere că îi cunoști destul de bine pe supravieţuitorii de la Pitești și că ai păstrat legătura cu aceștia, cred că poţi să ne spui în linii mari cum s-a desfășurat viaţa acestora după eliberare. Cunoaștem că Securitatea i-a ţinut sub supraveghere intensă și după ce aceștia și-au ispășit pedeapsa.

Da, cu siguranţă nimeni n-a ieşit din radarul Securităţii. Pe majoritatea dintre ei i-au presat să dea ofere informaţii şi în libertate, lucru pe care unii l-au făcut, din diverse motive. Unii s-au împotrivit iniţial, alţii nu. Foarte puţini s-au prezentat de bună voie la Securitate, însă. Aproape toţi au avut probleme serioase în a-şi continua studiile şi la angajare, fiindcă presiunile erau constante. Nu au avut viaţă uşoară, asta este clar. Cum spuneau Nicolae Purcărea şi Mihai Buracu, „libertatea” din perioada comunistă a însemnat un „Piteşti după Piteşti”.

Ce impact a avut asupra ta contactul cu foștii deţinuţi politici?

A fost esenţial, pentru că mi-au menţinut motivaţia de a lucra. Când ştii pentru ce lucrezi, nu mai iei în serios toate piedicile şi problemele care apar, e mult mai uşor să le depăşeşti.

Ce ar trebui să se facă pentru ca ceea ce s-a petrecut la Pitești să aibă mai multă rezonanţă?

Foarte multe lucruri. Dar am convingerea că ele vor fi făcute şi n-o spun ca pe o părere. Peste 10 ani-15 ani vom discuta cu totul altfel despre subiect, iar perioada aceasta va părea una romantică.

Și pentru că este inevitabil să nu te întreb, te rog să ne spui care îţi sunt proiectele de viitor.

Strict legat de acest proiect, încă mai sunt câteva evenimente. Sper ca în toamnă să existe cel puţin o proiecţie importantă a filmului „Demascarea” în Bucureşti, alături de victime. Vom mai participa la un festival de film din ţară şi s-ar putea şi la unul destul de important din străinătate, acum suntem în discuţii. În curând sper să ajungem la Câmpina, unde am fost invitaţi de mai multă vreme. Pe deasupra, există extrem de multă muncă de cercetare de făcut pentru site: vom adăuga poze noi cu închisoarea, vom continua să lucrăm la portretele victimelor, vom posta câteva studii legate de Piteşti şi de perioada comunistă, clipuri noi cu victimele şi multe altele. De asemenea, vom începe să lucrăm şi la varianta în limba engleză a site-ului, pentru care începem să strângem finanţare, şi sper ca în curând să putem comercializa filmul, pachete carte+film şi tricouri, atât în ţară, cât şi în străinătate. Aşa încât mai sunt multe de făcut. În ceea ce priveşte celelalte proiecte, nu-mi place să vorbesc înainte de vreme, dar se lucrează şi le voi anunţa la momentul respectiv.

____________________________________________________________

Semnalăm apariţia calendarului „Chipuri de mărturisitori. Slujitori ai Domnului în temniţele comuniste” la Editura Filos, cu sprijinul www.fenomenulpitesti.ro. Calendarul conţine fotografiile de la arestare şi cuvinte de folos ale unor mari figuri duhovniceşti ca ÎPS Bartolomeu, pr. Sofian Boghiu, pr. Adrian Făgeţeanu, ieroschimonahul Daniil, pr. Constantin Sârbu, pr. Constantin Voicescu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Arsenie Boca, pr. Dumitru Stăniloae, pr. Gheorghe Calciu, pr. Nicolae Steinhardt, pr. Dimitrie Bejan. De altfel, doi dintre aceştia, pr. Voicescu şi pr. Calciu, au fost închişi la Piteşti, deşi doar ultimul a trecut prin „demascări”. Calendarul poate fi găsit la Fundaţia Arsenie Boca, Librăria Sophia (Bucureşti), Librăria Bizantină (Bucureşti), Librăria Mihai Eminescu (Piteşti), Librăria Casa Cărţii (Piteşti). Pentru detalii şi distribuţie, puteţi scrie la editura.filos@gmail.com.

http://www.pemptousia.ro/2012/02/interviu-cu-istoricul-alin-muresan/