Monarhia, o opțiune legitimă pentru viitorul României – cu fața către Dinastia Cuza

Într-o Românie prăbușită sub povara trădării identitare, a falsului elitism și a unei clase politice profund compromise, ideea revenirii la monarhie renaște ca o scânteie de speranță în sufletul unui popor obosit, dar neînfrânt. Declarația recentă a lui George Simion, liderul AUR, prin care afirmă deschis că „monarhia ar fi o idee mai bună”, nu este doar un exercițiu teoretic. Este un semnal. Este un început. Este o chemare.

România nu are nevoie doar de o schimbare de formă, ci de o întoarcere la rădăcini, la valorile care au făcut-o posibilă: curajul, jertfa și simțul datoriei față de națiune. În fața falimentului moral al regimurilor prezidențiale post-decembriste, o monarhie constituțională ar putea reface verticala pierdută a conducătorului slujitor, și nu stăpân.

Dar nu orice monarhie. Și nu orice dinastie.

Casa de Hohenzollern este un capitol încheiat. O dinastie străină, ajunsă astăzi la capătul drumului atât biologic, cât și moral. Compromisă prin abdicare, compromisă prin tăcere, compromisă prin ruperea de poporul român, această familie nu mai are ce căuta în fruntea unui stat care își dorește o reînnoire națională profundă. Și chiar dacă unele forte interesate s-au străduit din răsputeri să o resusciteze, nu și-a recăpătat pulsul. 

Noi nu putem accepta o restaurație simbolică, decorativă, impusă de elitele internaționale sau de nostalgii de salon. Monarhia românească, dacă trebuie să renască, o poate face doar prin sângele pământului românesc – prin Dinastia Cuza.

Alexandru Ioan Cuza nu a fost doar primul domnitor al Principatelor Unite. Unificatorul fost un vizionar, un sacrificat, un jertfit. A fost omul care a înțeles că România nu poate fi guvernată decât prin fapte, nu prin vorbe. Tocmai de aceea, monstruoasa coaliție l-a înlăturat în 1866, cu lașitate, comițând o nedreptate istorică ce trebuie, într-un final, îndreptată.

Familia Cuza nu a cerut niciodată tronul înapoi. N-au alergat la porțile marilor puteri cerșind recunoaștere. Nu s-au afișat în fast regal. Au fost exilați, marginalizați, batjocoriți. Unii dintre ei, persecutați de regimul comunist. Dar niciunul nu a încetat să simtă românește. Niciunul nu s-a rușinat de istoria din care se trag. Au muncit, au iubit țara și au păstrat demnitatea.

Acesta este semnul nobilimii adevărate: tăcerea demnă, jertfa fără plată, dragostea fără condiții pentru neam.

Dacă vrem o Românie unită, curată, demnă și vie, atunci să începem prin a repara această rană istorică. Monarhia poate fi o cale – dar doar dacă ne întoarcem la adevăr. La Cuza. La românii care nu au abandonat niciodată România.

Dinastia Cuza nu este doar o opțiune. Este singura variantă morală și istorică. O dinastie născută din sângele și pământul nostru, legată de idealul național și de sufletul acestui popor.

Monarhia nu trebuie privită ca o întoarcere în trecut, ci ca o posibilitate de a clădi un viitor mai stabil, mai coerent și mai onest. Iar dacă poporul român va fi chemat să aleagă, trebuie să știe că are o opțiune care vine din interiorul său, nu din afară: Cuza. 

Să ne întoarcem, dar nu oricum. Să ne întoarcem cu fruntea sus, cu dreptate și cu mândrie, în fața celor care au plătit cu suferință pentru binele acestui neam. Să ne întoarcem acolo unde România a început să bată cu adevărat: la Cuza.

CP