In decursul evoluţiei religiei romane s-au produs schimbãri substanţiale încã din secolul al 2-lea î.Hr., când iau amploare tot felul de concepţii religioase strãine. Evenimentele şi problemele grave au zãdãrnicit credinţa oamenilor in divinitãţile oficiale, aceştia gãsindu-şi uneori consolarea in cultele orientale, precum cele ale lui Isis, Cybele sau Atargatis. De aceeaşi origine orientalã era şi Sol Invictus, care a devenit o bunã bucatã de vreme divinitatea supremã a Imperiului, continuând sa aibã adoratori pânã în secolul al 5-lea.
Adorarea Soarelui, deşi înrãdãcinatã in gândirea miticã romanã încã de la inceputuri, ca şi la alte popoare arhaice, a cunoscut oficializarea in forma Sol Invictus (Soarele Neînvins) odatã cu împãratul Elagabal (218-222). Invictus este un epitet conferit mai multor divinitãţi de-a lungul timpului, precum Jupiter, Hercule, Silvanus.Primul zeu cãruia i s-a atribuit consecvent denumirea de Invictus este zeul sirian Heliogabalus, latinizare a lui Elah Gabal, zeul locului înalt, adorat sub forma unei pietre.
