Haiducii Dobrogei II

Oare cum v-ati încumetat, camarazi dobrogeni, sa porniti o lupta de adevarati haiduci anticomunisti în aceste dealuri despadurite si slab accidentate?, se întreba Ion Gavrila-Ogoranu, el însusi un luptator în rezistenta anticomunista de pe versantul nordic al Fagarasilor. Nici un grup de rezistenta din tara nu a avut parte de un teren mai nepotrivit: între Dunare si mare nu sunt decât coline cu paduri rare, ce cu greu puteau fi folosite ca locuri de adapost. Cu toate acestea, în primavara anului 1949 existau în zona din apropierea padurii Babadag 30 de grupuri înarmate, care aveau legaturi în aproape toate satele Dobrogei. Dupa '47, dupa ce i-a arestat pe fratii Fudulea, adica i-au dat în urmarire, ei au plecat. Adica în paduri, acolo..., [...] padurile Babadagului (Dumitru Alexe).

Si dupa anul 1949, când Securitatea organiza dese actiuni de prindere a celor din miscarea de rezistenta, determinându-i pe acestia sa se desparta în grupuri mici, padurea le-a fost o gazda buna. Nicolae Ciolacu, unul dintre conducatorii rezistentei din partea centrala, povesteste: Stere Ploscaru, Mihai Sicu, Costea Sicu si cu mine ne-am întâlnit în casa lui Mihai Sicu si, fiindca Securitatea cauta febril sa ne prinda, ne-am sfatuit ce aveam de facut. Ne-am hotarât sa mergem un timp la padure. In procesul care i-a fost intentat în 1952 Ciolacu Nicolae era condamnat "la 25 ani de munca silnica plus 10 ani degradare civica plus confiscarea averii plus 2 500 lei cheltuieli de judecata. [...] A avut legaturi cu Cucoli Gheorghe, fratii Fudulea, Jipa si altii. A stat fugit în padurea Babadag si pe la alti prieteni din organizatie".

La sfârsitul anului 1949, conducatorii rezistentei din Dobrogea nordica, Nicolae si Dumitru Fudulea, Stere Grasu si Ion Cotan si-au aflat ascunzatoare într-un loc în care se putea ajunge doar pe jos: la Cota Secar Bair 332, aflata între Camena, Slava Rusa si Testemel. Acolo si-au sapat o grota adânca, ascunsa în lastaris, dar cu o buna vizibilitate.

Pentru ca, totusi, astfel de locuri erau putine si concentrate în partile nordice, oamenii din sud au fost siliti sa recurga la solutii mai putin obisnuite. Grupul din Dulgheru si-a sapat o grota în câmp, cu intrarea mascata cu corzi de vie, situata între comunele Dulgheru si Vulturul. Acolo au fost prinsi la 25 martie 1950, dupa ce sotia lui Gheorghe Dinu, torturata, a divulgat locul. Cei din Lunca si Sinoe care mai ramasesera înca în libertate s-au ascuns în pivnitele rudelor sau în gropi sapate sub grajduri.

Specific rezistentei anticomuniste din Dobrogea a fost si faptul ca organizatorii ei erau în cea mai mare parte aromâni. Originari din Muntii Macedoniei, au fost colonizati dupa primul razboi mondial în Cadrilater, iar în 1940 mutati în Dobrogea. Nationalismul lor - care pe foarte multi i-a apropiat de miscarea legionara - se datoreste cu siguranta convietuirii seculare a macedo-românilor cu alte neamuri care au încercat desnationalizarea lor. De-atunci a intrat în noi nationalismul si mi-am dat seama ca lupta noastra pentru salvarea neamului nu e decât nationalismul, marturiseste Anastasie Buciuneanu, unul dintre cei angajati în rezistenta din zona comunei Mihail Kogalniceanu-Constanta.

In multe dintre "loturile rezistentei" au fost judecati si condamnati la ani grei de închisoare pentru "nesupunere" fata de autoritatile comuniste si turci sau tatari, locuitori ai spatiului dobrogean. Spre exemplu, numai prin sentinta 179 din 11.03.1953 a Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti au fost condamnate 15 persoane de etnie turca si tatara, vinovate de "constituirea de organizatie contrarevolutionara ÇMiscarea Nationala TataraÈ, care au desfasurat propaganda pentru zisa miscare de eliberare a Crimeii în favoarea unui stat independent tatar, au tinut ascunsi cetateni sovietici crimeieni cari se organizau pentru independenta Crimeii, le-au facut legaturi cu cetateni români de origine tatara din mai multe comune din regiunea Dobrogea si chiar cu Turcia pentru activitati de spionaj".

O alta particularitate a spatiului a fost aceea ca Dobrogea fusese declarata, dupa 23 august 1944, zona de operatii, apoi zona de ocupatie. De aceea Constanta a gazduit cea mai mare garnizoana sovietica din tara, unde au functionat comandamentele superioare ale trupelor sovietice pentru întreg sectorul sud-estic. Acest lucru nu a fost lipsit de importanta: pe de o parte, a influentat "excesul de zel" al fortelor de represiune locale, dornice sa câstige bunavointa sovieticilor; pe de alta parte, a alimentat dusmania locuitorilor fata de stapânitorii de la rasarit. Bolsevici la noi însemna "anticrist", însemna coruptie, însemna batai, însemna colectivizare - îsi aminteste Gheorghe Cusa.

Sursa: memoria.ro