Genocidul de la Canal

Pentru a putea fi exploataţi permanent, deţinuţii erau atent supravegheaţi de santinele înarmate, iar mulţi dintre cei care nu mai rezistau se aruncau între tampoanele vagoanelor, unde erau striviţi sau tăiaţi de tren. Gheorghe Andreica, un supravieţuitor al lagărului, menţionează, în memoriile sale publicate în cartea „Lumini ce nu se sting”, pînă unde mergea bestialitatea comuniştilor: „La capul Midia, în interiorul lagărului, a existat un ţarc special, înconjurat cu trei garduri de sîrmă ghimpată, în interiorul căruia erau patru barăci. Jur împrejur mai existau 15 barăci care constituiau lagărul propriu-zis. Acest lagăr în lagăr, noi l-am numit Ţarcul Morţii. Cei aduşi aici erau destinaţi morţii rapide, prin înfometare. Erau foşti ofiţeri superiori care au luptat pe frontul de răsărit, foşti demnitari şi unii legionari. În general, oameni demni şi educaţi. Dimineaţa li se dădea cafea din orz prăjit, fără pîine. La prînz şi seara, un fel de lături din varză împuţită sau gogonele stricate şi, din cînd în cînd, o porţie de turtoi din mălai alterat. Trupurile celor din ţarc arătau ca nişte schelete ambulante, cu greu puteai recunoaşte pe cineva dintre ei. În Ţarcul Morţii pămîntul era gol, ca pîrjolit: oamenii mîncaseră toată iarba, orice buruiană, chiar şi rădăcinile. Orice vietate care traversa acest spaţiu era prinsă şi mîncată: insecte, rîme, şerpi, şoareci, şobolani. O dată, vîrtejul stîrnit de o furtună mare, a ridicat balta cu broaşte cu tot şi a aruncat-o în incinta lagărului. Ca lupii au sărit oamenii înebuniţi de foame prinzînd şi înghiţind de vii acele broaşte. Într-o zi, a dispărut căţeluşa comandantului-călău, Liviu Borcea. O botezase Mida, după numele lagărului, Midia. A dat ordin gardienilor să o caute peste tot şi, negăsind-o, a ordonat o percheziţie în Ţarcul Morţii. Aici s-au descoperit oase de pisici, dar şi labele nefericitului animal dispărut. Nebunia înfometării a mers atît de departe încît trupurile celor care mureau după numărătoarea de seară erau ciopîrţite de unii şi carnea era mîncată aşa, crudă. Observînd aceasta, Administraţia a pus plantoane care să păzească trupurile morţilor pînă erau scoase din barăci. Erau zilnic scoşi cîte doi morţi, cu targa improvizată şi duşi în cimitir, iar noaptea, cei care mureau, erau aruncaţi în malul lacului”. Lucrările s-au stopat la 18 iulie 1953, ca urmare a difuzării pe posturile de radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii” şi „BBC” a terorii care atingea paroxismul din lagărele de muncă de la Canal. Paradoxal sau nu, în ciuda acestor dimensiuni terifiante ale terorii instituite de regimul comunist din ţara noastră, cei care se încumetă să scoată la iveală adevărul despre genocidul roşu întîmpină azi dificultăţi. Astfel, ca urmare a distrugerii unor importante cantităţi de documente ale Securităţii şi a tăcerii satisfăcute a foştilor torţionari, una dintre cele mai recente şi, totodată, cele mai sîngeroase perioade ale României, rămîne una dintre cele mai grele provocări pentru istorici. Dincolo de cercătările realizate de Mirel Stănescu, ale cărţilor de memorialistică ale foştilor deţinuţi politic constănţeni, sînt meritorii şi eforturile de aflare a adevărului despre crimele comunismului din partea unor istorici şi oameni de cultură din judeţ.

Articolul complet: telegrafonline.ro