Mitul Poli l-a învins pe Il Luce

autor, Marius Ghilezan

Poli a intrat miercuri pe terenul de legendă al Timişoarei cu atuul unui nesperat 2-2, realizat la Doneţk. Venea Mircea Lucescu. Nu mai era conducătorul cu părul negru din toamna lui 1987, când retrograda acelaşi club doar pentru că a îndrăznit să învingă pe teren. Mai alb la păr şi cu inima în piuneze, dar sigur pe el, a trecut prin diverse stări. 20.000 de polişti l-au huiduit cu patimă. Răbufnirea din final, când a apostrofat tribunele, ne-a demonstrat nouă că încă mai are complexul vinovăţiei pentru acei ani când şi-a construit alura de antrenor pe gradele şi pe forţa Securităţii.

Cu 20 de ani în urmă l-am auzit cu urechile mele cum ameninţa cu retrogradarea conducerea alb-violetă.

A reuşit pentru că avea în spate sistemul. Fiind unul dintre liderii galeriei alb-violete, tocmai scăpasem de ciomegele băieţilor de la Securitate. Acum am făcut 500 de kilometri de la Bucureşti pentru că am aşteptat prea mult timp revanşa. M-am aşezat pe acelaşi loc ca în urmă cu peste două decenii. Graţie lui Bubu, cel mai tânăr deţinător de Policard, care la nici o lună de viaţă mi-a făcut cinstea de a-l reprezenta la spectacolul de gală. Lipsea motivat. Era în orele de somn.

E o prostie ce am auzit în media că trecutul nu contează. Doar neinstruiţii pot vorbi astfel. Băieţii cu şcoală ştiu că miturile sau legendele nu se nasc prin cazinouri sau cu bani din ruleta rusească. Tradiţia face brandul. Cine s-ar deplasa 500 de kilometri pentru Unirea Urziceni? Sau pentru Avântul Prăbuşirea? Legendele nu mor niciodată. continuarea la cotidianul.ro (merita citit!)

cititi si Lectia germana