Corneliu Codreanu, PREZENT!

71 de ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

Naţionaliştii Autonomi Timişoara sunt recunoscători celor 14 eroi
ucişi mişeleşte în noaptea de 29/30 noiembrie 1938 (din ordinul
regelui trădător Carol al II - lea, la instigarea forţelor iudeo-
masonice), Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii pentru exemplul lor
de dăruire totală în lupta pentru libertatea neamului românesc.

(Mai jos, fragment din lucrarea lui HORIA SIMA, ERA LIBERTATII, STATUL NATIONAL LEGIONAR, VOLUMUL II)

PEDEPSIREA ASASINILOR

Nimeni dintre executorii Marii Crime n-au crezut ca, în scurta vreme, vor trebui sa dea seama de fapta lor înfioratoare, în aceeasi Jilava în care a patimit Capitanul. Mormântul în care zaceau osemintele lui era la câteva sute de metri de celula lor si din momentul deschiderii lui tremurau mai mult decât de oameni.

1. „DAR DUMNEZEU VEDE SI VA RASPLATI”

Cu aceste cuvinte îsi încheie Capitanul Însemnarile de la Jilava, iar într-o notita în ziua de 13 Martie 1938, asadar cu o luna înainte de arestarea lui, împartasea unui legionar, ceea ce va veni.

”Dupa fiecare rastignire, urmeaza o înviere; dupa fiecare înviere, o cadere a judecatorilor nedrepti”.

Dupa doi ani de la uciderea Capitanului în Padurea Tâncabesti, 30 Noiembrie 1938, profetia lui s-a adeverit: scoaterea la lumina a osemintelor Capitanului din groapa de la Jilava, ceea ce echivaleaza cu o înviere, i-a urmat si caderea judecatorilor lui nedrepti. Prin judecatorii nedrepti nu trebuie sa întelegem numai pe aceia din Tribunalul Militar, ci toate uneltele de care s-a folosit Regele Carol pentru a nimici Legiunea.

Vasile Posteuca a explicat ca nimeni altul ce s-a petrecut în noaptea aceea la Jilava.

”Da... în noaptea aceea la Jilava s-a împlinit voia lui Dumnezeu. Învierea lui Corneliu Codreanu si pedepsirea fulgeratoare a calailor lui. Cei ce cadeau în noaptea aceea sub gloante, în cazematele de alaturi ale Jilavei, nu cadeau din vrerea pamânteasca, ca rezultat al unei uri sau încetosari de razbunare, ci sub biciul implacabil al destinului, al voii lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea si respectul în lume”.

Continuând reflexiile lui Posteuca, crima era prea mare ca sa ramâna neispasita. Ordinea întregii lumi a fost zguduita prin asasinarea Capitanului. Era o rastignire a unui om care n-a vrut decât binele neamului si apararea Bisericii Crestine. Se formase o conspiratie a puterilor raului, ca sa-l doboare pe acest „cavaler fara frica si fara prihana”, care se opunea cu înversunare ca tara lui sa cada sub domnia Anticristului. Trebuia sa piara Codreanu, pentru ca acest „pericol” sa fie înlaturat. Asa au decretat Caiafele de la Palat, încredintând aceasta sarcina fioroasa celor mai abjecte fiinte ce le-au gasit în aparatul de Stat.

Dar iata ca rasare soarele biruintei legionare într-un chip cum nu si l-au imaginat niciodata iudele care au tradat neamul. Cuibul conspirativ de la Palat se sparge si sinistrele figuri care îl populau fug în toate partile. Lumina Învierii e asa de puternica încât multi nici nu mai au ragaz, sa se ascunda.

”Dumnezeu vede si va rasplati”. Toate umilintele, toate chinurile morale si fizice, îndurate de Capitan în decursul procesului si al detentiei lui prin diferite închisori, care ating punctul culminant al cruzimii si barbariei prin strangularea lui în Padurea Tâncabesti, si-au gasit cuvenita rasplata. În noaptea de 26/27 Noiembrie 1940, s-a savârsit mai mult decât un act de razbunare, un act de Dreptate Divina. Acesta este faptul de crestet din existenta Statului National-Legionar. Nici ce-a fost înainte si nici ce-a fost dupa aceea nu se poate compara cu semnificatia istorica si spirituala de la Jilava. Capitanul a înviat din mormânt, iar judecatorii lui nedrepti s-au rostogolit de pe soclul puterii lor, fulgerati de mânia Divina.

Cu pedepsirea asasinilor erei carliste, s-a restaurat ordinea morala si respectul dreptatii în lume, cum interpreteaza Vasile Posteuca. Natiunea a primit din nou puteri, a respirat liber, dezlegata de povara crimei savârsite contra lui Codreanu, care apasa greu constiinta fiecarui român. Caci toti se întrebau, cum de n-a putut fi salvat Capitanul, cum de o natiune întreaga a tolerat sa fie ucis cel mai mare fiu al istoriei ei? Exista si pacate colective, caci vinovatia nu se circumscrie la acei care au îndraznit sa-i ia viata.

Acum cel putin, prin razbunarea Capitanului de legionarii lui, atâta mângâiere se revarsa asupra sufletelor românilor ca nici omorâtorii lui nu s-au putut bucura de roadele faradelegilor lui. Iarasi ni se încruciseaza gândul cu Posteuca, acest vizionar al destinului românesc, care a prins ca nimeni altul esentele metaistorice ale actului de la Jilava.

”Ma gândesc astazi dupa 4 ani la toate acestea, si vad cele întâmplate acolo, total deprins de evenimente si de oameni. Cei ce loveau în cazematele Jilavei; erau numai instrumente ale unei porunci care venea din mormântul Capitanului. Nimic mai mult. Era o porunca mare, uriasa, pe care oamenii n-o puteau înconjura, careia nu i se puteau refuza. Era glasul Capitanului: „Doresc sa fiu razbunat... deoarece sunt convins ca în felul acesta veti face un mare bine neamului românesc”.

Nici când cerea razbunare Capitanul, nu se gândea la el, la o satisfactie personala postuma, ci la binele neamului. El pentru neam a trait si pentru neam a murit. În consecinta, si razbunarea trebuia sa serveasca tot neamului, sa fie un exemplu, sa-l trezeasca din apatie, convingându-l ca raul, crima, faradelegea, nu vor disparea în valul indiferentei cotidiene, ca întâmplari istorice marginale, ca va veni ziua judecatii, când autorii lor vor trebui si dea seama de faptele lor nedrepte. Acest deznodamânt va fi un îndemn, o încurajare pentru masele populare ca sa nu-si plece grumajii trufiei atotputernicilor de moment, care si-au închipuit ca punându-l în mormânt pe Corneliu Codreanu, s-au pus la adapost de orice primejdie, pentru ca nu va mai exista nimeni care sa-i traga la raspundere. L-au uitat pe Dumnezeu, care, într-un mod cu totul neasteptat, i-a fulgerat din carul puterii, azvârlindu-i în pulberea lutului.

Dupa expulzarea noastra de la putere, atât complicii loviturii de Stat ai Generalului Antonescu, cat si profitorii de mai târziu ai dezastrului tarii, s-au pus pe treaba, utilizând toate mijloacele pe care le oferea puterea, ca sa transmita posteritatii o alta imagine a întâmplarilor de la Jilava. Cu ajutorul unor false testimonii si a unor interpretari fortate si tendentioase ale faptelor întâmplate, au pretins ca executia de la Jilava a fost premeditata si organizata. Întelegem zelul lor de a falsifica adevarul, caci toti s-au facut vinovati de crime uriase fata de poporul nostru, si, nimic mai simplu pentru propria lor cauza, pentru propria lor dezvinovatire, decât sa demonstreze ca altii au fost mai rai decât ei, acoperindu-i cu cele mai mari insulte si calomnii. (N-a fost asa pe timpul Regelui Carol? Dupa ce a dat lovitura de Stat, nu l-a acuzat pe Capitan si dat în judecata ca pregatea el razboiul civil?) Dar faptele sunt prea evidente si vorbesc prin ele însele ca sa mai poata fi rastalmacite, indiferent de „istoricii” de circumstanta, pusi în slujba regimurilor respective.

În ceea ce ma priveste, n-am avut onoarea sa ma numar printre razbunatorii Capitanului, nici material, nici moral si nici cel putin ca sugestie. Caci este o onoare, sa fi fost razbunator al celui mai mare român al tuturor timpurilor si poate unul din cei mai mari oameni ai istoriei universale. Eu am creat cadrul politic, conditiile statale, care au permis pedepsirea asasinilor, dar nici n-am premeditat, nici n-am ordonat si nici n-am organizat executiile de la Jilava din noaptea de 26/27 Noiembrie 1940. Dimpotriva, ma pot acuza de neglijenta, de o lipsa de vigilenta în urmarirea vinovatilor. N-am fost suficient de atent la masinatiile Generalului, la nivelul inferior al aparatului de Stat.

Am scris în Cazul Iorga-Madgearu si în volumul I din Era Libertatii, cum Generalul Antonescu, la începutul lunii Noiembrie, mi-a facut senzationala destainuire „ca îi va pedepsi pe vinovati cu toata strasnicia, dar nu vrea sa verse sânge”. Era o radicala schimbare în atitudinea lui. Voi relua acest episod. Ei bine, din acel moment si fara sa se mai consulte cu mine, a instigat Comisia de Ancheta sa fie mai binevoitoare cu asasinii aflati sub ancheta, culminând interventiile lui neloiale cu ordinul dat în noaptea de 26/27 Noiembrie ca sa fie schimbata garda legionara de paza la celulele detinutilor cu o garda militara. Nu mi-am dat seama în cursul lunii Noiembrie ce se pregatea în culisele Presedintiei, de intrigile ce se teseau între lotul vinovatilor si Conducerea Statului, prin mijlocirea anturajului lui Antonescu, al Ministrului Justitiei Mihai Antonescu, si al Colonelului Rioseanu, Subsecretar de Stat la Interne. Daca n-ar fi fost alti legionari mai vigilenti decât mine, cine stie, acuzatii închisi la Jilava ar fi putut scapa.

În noaptea de 26/27 Noiembrie, la Jilava s-a produs o descarcare. Asa cum se aduna norii si apoi cerul este brazdat de fulgere, tot astfel oamenii adunati la Jilava au pasit în noaptea aceea la pedepsire sub imperiul unei cutremurari interioare. Unii camarazi lucrau la mormânt, pentru a da de osemintele Capitanului, iar dincoace asasinii lui se aflau în viata, închisi în celule. Cauza vizibila a actului razbunarii era deschiderea mormântului. Dar exista si o cauza invizibila. O inspiratie supraomeneasca, ca venita de la un înger al razbunarii, îi îndemna pe legionari sa îi loveasca pe raufacatori. Nu se puteau odihni osemintele Capitanului în noua lor asezare din cripta de la „Casa Verde”, fara aceasta reparatie, fara „caderea judecatorilor lui nedrepti”.

Nu se poate tagadui ca au existat îndemnuri, impulsuri, comentarii, îngrijorari, exprimate de unul sau de altul, înainte de împuscarea detinutilor. A fost o transmisiune continua de la mormânt la celula, o convergenta în gând si actiune între toti aceia care se aflau în noaptea aceea la Jilava. Dar nu ca rezultat al unei premeditari, ci ca expresie a unei stari de spirit colective. Au fost întrepatrunderi de gânduri, emanate din aceeasi pornire interioara ca sa fie razbunat Capitanul; a existat un consens al pedepsirii.

Aceasta este explicatia adevarata, simpla si clara, a celor întâmplate la Jilava. Tot ce s-a brodit mai târziu de catre scribii antonescieni de la Presedintie sau de istoricii regimului comunist, e pura fantezie. Sunt supozitii gratuite, fara nici un fundament real, destinat sa acumuleze hula peste hula asupra Legiunii. Victimele dictaturilor care au urmat si care am fost tot noi, legionarii, trebuiau nu numai ucisi, ci si desfiintati moralmente prin faptele lor anterioare, prezentate într-o perspectiva deformata. Si acum sa ne întoarcem la Posteuca din nou, care, cu dragostea lui adânca pentru Capitan, a patruns pâna în miezul adevarului;

”Au fost si mai sunt înca oameni (si probabil ca vor mai fi!), care sa ne acuze ca i-am împuscat pe calaii Capitanului, fara a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului de la Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai teribila sentinta, care va ramâne în toata istoria româneasca? Biruinta legionara în cadrul nationalismului european nu era cea mai formidabila sentinta? Mai era nevoie de formalitati? Si totusi noi n-am ocolit aceste formalitati. Cei ce ne-au acuzat ne mai acuza. Noi am fi vrut ca cei de la Jilava sa fie judecati. Dar daca judecata formala a putut fi evitata, cea mai implacabila, cea mai tare decât toate vicleniile oamenilor, n-a putut fi. Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria si tot ea i-a pedepsit prin mâna legionarilor, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii”. (