„Dacă ai fost în Transnistria, nu ai dreptul să jefuieşti!”

Sursa: ioncoja.ro

Condamnăm sentinţa de la Galaţi! În România nu a existat Holocaust!

În legătură cu decizia justiţiei noastre de a-i despăgubi pe fraţii Devy şi Sami Abraham, fiii lui Isac Abraham, ca pe „victime ale Holocaustului din România”, ţinem să facem publice următoarele considerente:

1. Din cele declarate de dl Devy Abraham, rezultă că familia tatălui său a fost singura familie din Galaţi care a fost deportată în Transnistria. Deoarece la vremea respectivă în Galaţi locuiau câteva mii de familii de evrei, rezultă limpede că motivul pentru care familia Isac Abraham a fost deportată nu a fost unul rasial. Dacă, în acţiuna lor judiciară, numiţii Devy şi Sami Abraham au invocat persecuţia rasială, înseamnă că ei s-au înscris în fals, cu sau fără bună ştiinţă.

2. În perioada respectivă deportarea în Transnistria a urmărit izolarea unor persoane care, în diverse chipuri, îşi dovediseră lipsa de loialitate faţă de statul român. A fost vorba în primul rând de persoane din Basarabia şi Bucovina, suspecte sau dovedite că au săvârşit acte ori acţiuni ostile românilor şi autorităţilor româneşti în zilele ultimatului sovietic din iunie 1940. Familia Isac Abraham, ca gălăţeni, nu intra în această categorie.
Au mai fost deportaţi în Transnistria şi câteva mii de evrei care se refugiaseră de curând în România, venind din alte ţări, despre care nu se putea şti dacă nu cumva sunt agenţi ai puterilor cu care România intrase în conflict militar, în război. S-a luat măsura izolării tuturor refugiaţialor în Transnistria. Familia Isac Abraham nu intră nici în această categorie.

A treia categorie de deportaţi îi avea în vedere pe comuniştii suspectaţi de spionaj ori de propagandă comunistă, prosovietică, indiferent de localitatea în care domiciliau. Cei circa trei sute de evrei deportaţi din Bucureşti în Transnistria au fost din această categorie. Nota bene: dintre cei 300 de evrei bucureşteni deportaţi în Transnsitria în toamna lui 1941 s-au întors înapoi 292… (dupa Sonia Palty, Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!)

Din declaraţiile confuze ale domnului Devy Abraham (vezi „Evenimentul Zilei” din 22 ianuarie 2010), ar rezulta că tatăl său şi-a atras măsura deportării pentru vina de a se fi eschivat de la munca obligatorie în folos comunitar la care legislaţia antonesciană i-a obligat pe o parte din evreii din România. Este o dovadă de crasă neruşinare să invoci această obligaţie impusă de Ion Antonescu evreilor ca pe o dovadă de persecuţie rasială, de discriminare vexatorie! Se eludează astfel reversul medaliei, mult mai important: evreii care dădeau cu lopata ca să cureţe de zăpadă oraşul sau efectuau alte munci asemănătoare, erau în schimb scutiţi de servicul militar, adică erau scutiţi de perspectiva de a muri pe front, în război. Nici azi nu este clar de ce Ion Antonescu a fost atât de părtinitor cu evreii din România!… Pe motivul sau pretextul (sic!) că nu se poate conta pe loialitatea evreilor într-un război anti-sovietic, Ion Antonescua a decis ca evreilor din România să nu li se acorde onoarea şi şansa de a muri eroic pe front… Acest privilegiu li s-a rezervat numai românilor şi celorlalte etnii conlocuitoare, din ale căror rânduri au pierit, în floarea vârstei, un milion de flăcăi! Da, au murit un milion de români pe front, în timp ce tinerii evrei din România erau din când în când convocaţi la curăţat zăpada! Iar după 23 august 1944, când nu a mai funcţionat legea care le interzicea evreilor să îmbrace haina militară, niciun evreu nu a cerut să se înroleze să lupte împotriva armatelor hitleriste! Măcar ca să grăbească eliberarea fraţilor lor din lagărele naziste de exterminare…

Dar ca să simtă şi evreii din România că Ţara este în război, Ion Antonescu le-a pretins două lucruri: să cotizeze mai substanţial la efortul economic al Ţării şi să presteze, când şi când, un număr infim de ore de muncă obligatorie în interes comunitar… Azi, când aceste lucruri au fost uitate, a pretinde că evreii au fost persecutaţi de Antonescu şi de statul român prin interdicţia ca evreii să moară pe front, şi a cere despăgubiri pentru scutirea de riscurile frontului, ale războiului, este un gest de o impertinenţă totală! Îl demascăm ca atare şi cerem opiniei publice să nu se lase manipulată de felul incorect în care presa a prezentat acest caz.

Considerăm că prin sentinţa de la Galaţi este răsplătită şi onorată lipsa de spirit civic a lui Isac Abraham! Dacă de pe urma acestei atitudini de sustragere de la obligaţiile cetăţeneşti Isac Abraham a fost deportat şi au avut de suferit membrii familiei sale, vinovăţia nu este a statului, ci a celui care s-a abătut de la legile ţării. Cu alte cuvinte, prin sentinţa de la Galaţi este condamnată şi repudiată legislaţia anti-comunistă de pe vremea lui Antonescu. Aşa ceva nu a îndrăznit să facă nici justiţia comunistă, de dinainte de 1989!

Trebuie spus că printre persoanele suspectate că ar fi comunişti capabili de acte ostile faţă de guvern şi de ţară, s-au aflat şi români. Au fost şi aceştia deportaţi în Transnistria. (A se vedea în acest sens amintirile liderului comunist Ştefan Voicu.) Iar unii români au fost executaţi chiar! Cazul lui Filimon Sârbu. E timpul să înceteze propaganda mincinoasă pe ideea că simplul fapt de a fi evreu a atras asupra evreilor din România suferinţe şi nedreptăţi, persecuţii şi abuzuri.
Cum bine se ştie, majoritatea comuniştilor din România, al căror partid a funcţionat în mod ilegal până la 23 august 1944, au fost evrei! Ei au fost deportaţi şi supuşi unor discriminări pentru că erau comunişti, nu pentru că erau evrei. Sute de mii de evrei au trăit pe vremea lui Ion Antonescu în condiţii absolut omeneşti, alături de ceilalţi cetăţeni ai României, dacă şi-au văzut de treabă şi au respectat legile. Faptul că printre aceşti evrei onorabili nu s-a numărat şi numitul Isac Abrahma nu este un motiv de a inventa o vinovăţie a statului român şi obligaţii financiare imaginare.

Guvernul Ion Antonescu a avut atunci de ales între două soluţii: să-l aresteze, să-l judece şi să-l condamne pe cel ştiut ca agent comunist sau pe cel care încălca legea marţială, caz în care familia sa rămânea de izbelişte, sau să-l deporteze şi să-l izoleze cu întreaga familie într-o zonă în care disponibilitatea pentru acţiuni antistatale şi antiromâneşti nu mai prezenta un pericol prea mare. Apreciem că Ion Antonescu a ales soluţia cea mai convenabilă pentru cei în cauză, cea mai umanitară: deportarea, strămutarea cu domiciliu obligatoriu în Transnistria…

În zona şi localitatea unde au fost repartizaţi deportaţii, adică în Transnistria, regimul nu era unul de penitenciar. Erau unele restricţii de circulaţie mai ales noaptea, iar regimul general era de auto-gospodărire, statul asumându-şi parţial obligaţii de aprovizionare a deportaţilor. Ceea ce nu e de mirare sau de condamnat, ţara era în război şi nu putea să-şi asume obligaţia de a întreţine persoane care îşi afirmaseră făţiş ostilitatea faţă de statul român sau care nu erau cetăţeni români. Supravieţuirea celor deportaţi a depins de ei înşişi în primul rând, statul român oferindu-le în Transnistria locuinţe şi locuri de muncă, muncă pentru care au fost retribuiţi. Unii deportaţi s-au descurcat mai greu, alţii mai uşor. Iar alţii chiar bine de tot… Aşa se face că după revenirea evreilor deportaţi, în România a apărut categoria de evrei aşa numiţi „milionarii din Transnistria”. (Vezi Theodor Wexler şi Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate, 1945-1960, Editura Fundaţiei W.Filderman, vol.I, p. 17-29….)

Din păcate, la mulţi dintre evreii reveniţi atunci din Transnistria s-a manifestat încă din primele tendinţa de a face din faptul că au fost deportaţi în Transnistria o sursă de gheşefturi şi privilegii nemeritate. Iată ce spunea la 5 octombrie 1945 Ghizela Vass, membră a CC al PCR la o dezbatere politică asupra problemei evreilor din România: „Evreii merg la ţară, iau vite, iau tot şi dacă îi arestează spun: tocmai pe mine mă arestezi, care am fost în Transnistria? Şi jandarmul le dă drumul. (…) Dacă aveau un concurent creştin, se duceau şi îl denunţau, că: el mi-a împuşcat pe fiul meu. Au aceleaşi metode pe care le întrebuinţau în Transnistria…(s.n.) Trebuie să vedem ce facem, pentru că dacă ai fost în Transnistria, nu ai dreptul să jefuieşti ş.a.m.d.” (lucr.cit. p.19-20) Iată şi aprecierile lui Vasile Luca, făcute la aceeaşi şedinţă, în care majoritatea participanţilor erau comunişti evrei: „Noi nu putem tolera la evrei ca pe baza suferinţelor să se creeze acum o situaţie privilegiată, de jaf şi asuprire a populaţiei româneşti. Faptele nu au caracter izolat, ci au caracter de masă. (…) Şi ce au făcut cei din lagărele de deportare? Au venit cu saci de ruble. Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. Au strâns milioane. (…) S-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani. Iar când ţăranii s-au ridicat împotriva lor, au zis că ţăranii români sunt cei mai mari antisemiţi. (…) Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor.”(p.26-28) Etc., etc.

E jenant să constatăm că unii evrei întreţin până azi acest spirit dezonorant al minciunii, al exagerării şi denaturării faptelor, încercând şi, iată, reuşind să obţină beneficii necuvenite. Jenantă este şi maniera în care justiţia s-a lăsat prostită! Oricum, sentinţa dată la Galaţi, după opinia noastră, contravine atât legilor, cât şi adevărului istoric!

Considerăm însă că este binevenită această nefericită sentinţă, ea ne arată că este timpul să se organizeze o dezbatere publică serioasă pe marginea aşa zisului Holocaust din România, dezbatere la care părţile interesate să-şi poată expune probele şi argumentele, aşa cum nu li s-a permis s-o facă în faţa comisiei Elie Wiesel. Ar fi ocazia mult aşteptată de a corecta maniera de lucru şi concluziile aberante ale amintitei comisii.

Organizaţia noastră se consideră îndreptăţită să exprime public acest punct de vedere deoarece, de-a lungul anilor, sub egida noastră, importanţi istorici şi oameni de cultură din România şi din alte ţări au cercetat aşa zisul holocaust din România, ajungând cu toţii la concluzia că suferinţele prin care au trecut evreii din România în timpul lui Ion Antonescu, incontestabil reale şi nemeritate de cele mai multe ori, nu îndreptăţesc totuşi calificarea lor drept genocid sau holocaust!

Deplângem modul neprofesionist în care a procedat justiţia, care trebuia să dea o asemenea sentinţă numai după consultarea legislaţiei din acei ani, atât din România, cât şi din alte ţări. Ar fi constatat astfel că o ţară atât de democratică cum este Statele Unite, exact în aceeaşi perioadă, a procedat la fel în cazuri similare: vezi regimul de deportare la care au fost supuşi mii de cetăţeni americani de origine niponă, chiar dacă aceştia nu săvârşiseră niciun act antiamerican, nu manifestaseră vreo atitudine antiamericană, aşa cum, din păcate, făcuseră cei mai mulţi dintre deportaţii „noştri” din Transnistria… Trebuie precizat că regimul aplicat japonezilor în America a fost mult mai dur decât în Transnistria.

Suntem îngrijoraţi că această sentinţă pripită şi fără temei poate să devină un precedent de care se vor grăbi să profite profesioniştii mistificării istoriei, al căror apetit pentru banul nemuncit şi necuvenit s-a arătat deja prin gesturi şi acte anti-sociale frizând delictul penal. În mod special ne exprimăm îngrijorarea pentru declaraţiile iresponsabile ale unor lideri din comunitatea evreiască, declaraţii care pot stârni reacţii pe care organizaţia noastră le repudiază din principiu, oricât ar fi ele de justificate. Din nou, ca şi în 1945, se impune concluzia că evreii care se pretează la asemenea potlogării „provoacă în mod direct antisemitismul”.

Uniunea VATRA ROMÂNEASCĂ
Filiala Bucuresti