Raportul Polonyi despre Horia Sima. Poziţia Comandantului faţă de naţional-socialism, comunitatea germană din Transilvania, evrei, minorităţi şi multe altele

Preluare de pe saitul Fundaţiei George Manu unde puteţi găsi şi comentarii la text.

Garda de Fier şi conducerea ei în timpul revoluţiei din 3-6 septembrie 1940

Raport

Garda de Fier învinge! Zilele decisive de 3-6 Septembrie în casa Polonyi. Horia Sima, oaspetele nostru

„Noi avem multe puncte de atingere cu naţional-socialismul, mai multe decât cu fascismul. Pentru că noi suntem o mişcare care merge în profunzime, care vrea să capaciteze omul integral, în vreme ce italienii sunt aşa - şi ridică braţele ca pentru urale, exprimând în acest mod entuziasmul ”de paie„ al italienilor- ei au norocul că îl au pe unul ca Mussolini, dar încolo poporul e într-o stare destul de slabă. Cu naţional-socialismul suntem însă compatibili aproape pe deplin.”

Imaginile din pagina de fata pot fi marite prin apasare pe ele. Documentul complet poate fi descărcat la adresa  http://www.fgmanu.ro/documente/pdf/raport_sima.pdf

(…)

Pe drumul de întoarcere, am avut timp să-mi adun impresiile şi mi-a devenit o certitudine faptul că acel locotenent major nu era altcineva decât însuşi Horia Sima, conducătorul Gărzii de Fier. Firea sa rezervată şi neîncrezătoare, dobândită din instinct de conservare în lungi perioade de cruntă prigoană, ne derutase la început. Însă comportarea lui în actualitatea primejdiei, modul în care încerca neapărat să-şi asume iniţiativa şi răspunderea faţă de alţii cu toată inactivitatea la care era constrâns, modul în care cel care-l însoţea (Moisescu-Boian, n.n.) veghea asupra lui asemeni unui gardist devotat şi nu în ultimul rând remarca acestuia „te caută pe tine”, au risipit orice fel de îndoială.

(...)

[În ziua de 4 septembrie] ascultam cu toţii încordaţi ştirile de la radio. Erau posturi germane, italiene, maghiare şi postul românesc care repeta într-una despre “tulburări” şi investirea lui Antonescu. Apoi l-am auzit şi pe Führer vorbind la deschiderea KWHW. Cuvintele sale au făcut asupra noastră o puternică impresie. Sima nu a dorit să se retragă, cu toate că nu dormise cu nopţile şi părea epuizat. Camera era întunecată, iar în timpul cuvântării auzeam la intervale regulate un zgomot produs de o alunecare: din cauza oboselii, piciorul lui Sima luneca pe parchetul lustruit şi era tras de îndată înapoi. După încheierea cuvântării am mai aşteptat ştirile de la ora 10 seara. Sima se plimba fără odihnă în sus şi în jos prin cameră şi am avut astfel prilejul să-i observăm capul marcant, profilul ascuţit şi silueta sa uscăţivă şi mereu încordată. Caracteristic îi era, mai înainte de orice, o anumită aruncare în sus a capului, repetată la intervale scurte şi care arăta fără putinţă de tăgadă voinţa neînfrântă a unui „Herrenmensch“ (caracter stăpânitor, n.n.). Această trăsătură a devenit şi mai evidentă în contrast cu însoţitorul său, care s-a prezentat ca fiind un anume Moisescu şi care avea o figură rotundă, tipic estică, cu ochi şireţi, dar fără un relief deosebit. Figura acestuia era cea a aghiotantului drept, credincios şi gata de sacrificiu.

În acea seară de 4 septembrie am ascultat la final ştirile în limba română de la radio Donau (Brno), o descoperire pe care o datoram lui Genu (Eugen Necrelescu, n.n.). Un legionar fugit dinţară, alături de o fată, logodnica lui Constantinescu, unul din cei care îl executase pe Călinescu plătind pentru aceasta cu viaţa, vorbesc pe rând în fiecare seară la ora 10 pentru 10-15 minute într-o limbă română plină de prospeţime şi demnitate, prezentând de fiecare dată ştiri interesante din România şi comentarii ale acestora ce denotă o atitudine corectă. Şi în această seară regimul iudeo-masonic din România era biciuit prin cuvinte dure, dar potrivite, fiind rostite pe un ton atât de convingător, încât Sima izbucni de câteva ori de bucurie strigând “formidabil!”, exprimându-şi starea de spirit şi printr-o gestică şi mimică extrem de vie. A auzi asemenea cuvinte din partea unui post german avea în orice caz ceva încurajator, pe lângă acestea veneau ştiri liniştitoare de la “băieţii” de jos, din oraş. Cu toate că nu se putea încă prevedea ce va aduce ziua următoare, ziua aceasta s-a sfârşit mai bine decât a început, căci vărsarea de sânge se oprise temporar şi se arăta un licăr de speranţă, cu toate că despre puciul în sine trebuia considerat în acel moment că a dat greş.

(…)

Ziua de 5 septembrie a început cu o baie şi cu ascultarea ştirilor. După care Sima m-a întrebat cum de vorbesc atât de bine româneşte şi m-a salutat drept „colegă” - el fiind profesor de filosofie în Brad şi Lugoj. După care spuse impulsiv: „Cât de mult mi-ar mai plăcea şi acum să mai citesc, dar ... de la filosofie am ajuns la terorism” spuse el cu un zâmbet plin de umor, dar care ascundea şi multă suferinţă. (...) Discuţia se mută brusc asupra naţional-socialismului. „Noi avem multe puncte de atingere cu naţional-socialismul, mai multe decât cu fascismul. Pentru că noi suntem o mişcare care merge în profunzime, care vrea să capaciteze omul integral, în vreme ce italienii sunt aşa - şi ridică braţele ca pentru urale, exprimând în acest mod entuziasmul ”de paie„ al italienilor- ei au norocul că îl au pe unul ca Mussolini, dar încolo poporul e într-o stare destul de slabă. Cu naţional-socialismul suntem însă compatibili aproape pe deplin.”

 La întâmpinarea mea, că singura diferenţă ar fi cea ţinând de planul credinţei şi de modul de raportare faţă de biserici, a încuviinţat din cap spunând: «Da, iar acesta este şi punctul slab al naţional-socialismului, căci un popor are nevoie de credinţă. Până şi Hitler însuşi este un om adânc religios. Şi, ar trebui să ştiţi aceasta, catolicii din Reich nu se lasă». Recunoaşte însă că naţional-socialismul nu putea adopta o altă poziţie, de vreme ce bisericile s-au poziţionat în tabăra adversă şi priveşte drept un avantaj pentru români faptul că Biserica Ortodoxă are un caracter naţional. „Noi suntem probabil cea mai spiritualizată mişcare” ne spune el, înţelegând prin aceasta străbaterea viziunii legionare despre lume şi politică de către mărturisirea lor de credinţă creştină. „O religie nu se poate crea prin impuneri sau decrete, ci doar prin jertfă. Indiferent ce am gândi despre divinitatea lui Christos, El a adus în orice caz o jertfă imensă, cea mai mare care este posibilă”. 

Urmează unele largi consideraţii istorice. „Trebuie văzut ceea ce este măreţ în această luptă. Nu e vorba de Anglia sau de vreun alt stat. Ceea ce se petrece acum nu este altcva decât lupta unei Europe ariene împotriva iudaismului, în tabăra căruia sunt şi diverşi alţi combatanţi. Iar noi suntem de asemenea în mijlocul acestei lupte. Europa nu poate să-şi renege temelia creştină a culturii sale. Ceea ce se realizează acum în Reich, întregul socialism, acestea sunt forţe de inspiraţie creştină. La fel de puţin ne putem tăgădui moştenirea greacă sau romană. Iar toate acestea se luptă acum împotriva unui duşman milenar, asiatismul, distrugerea, iudaismul. Şi noi românii stăm în mijlocul acestei lupte şi suntem singurii aliaţi ai Reichului în Europa de sud-est împotriva unui slavism amorf, care ne izbeşte din toate părţile. Şi, să ştiţi, România este un fel de piatră de încercare pentru intenţiile ulterioare ale lui Hitler: doreşte el un imperiu mondial germanic cu o supremaţie necondiţionată a elementului german, sau doreşte o nouă Europă, bazată pe principiul naţionalităţilor? Aceasta se va vădi acum, în cazul României. Că Polonia, Cehia, Franţa au fost biruite, a fost bine şi necesar. Dar noi avem o mişcare independentă şi ar exista premisele unei înţelegeri şi a unei alianţe bazate pe concepţii asemănătoare. De aceea m-a durut faptul că Hitler a anexat Alsacia şi Lorena, asta mi-a dat de gândit. Credeam că, învingător fiind, ar face următorul gest: iau doar Alsacia, şi vă las Lorena”. Recunoaşte însă că în faţa Franţei asemenea gesturi nu ar mai avea niciun efect, căci nu ar fi înţelese, şi spune: „cred că Franţa se va prăbuşi, căci nu are nicio ”mişcare„ (naţională, n.n.)”.

(...)

Brusc, precum îi era felul, a adus vorba despre problema raselor. “Cum vine asta cu rasele, câte feluri distingeţi voi?” (naţional-socialiştii, n.n.). I-am enumerat rasele principale ale poporului german după Günther şi am fost mirată să constat că nu le cunoştea. El distingea doar două tipuri de germani, cel nordic şi cel estic-falic, pe care le privea drept unul singur. (…) Apoi m-a întrebat dacă l-am cunoscut pe Căpitan. Îl văzusem doar în fotografii. A început să-mi spună, plin de entuziasm, câte ceva despre el. Era un reprezentant pur al rasei nordice, cu ochii deschişi, verzui, cu păr şaten deschis. Avea un corp minunat, o întruchipare a idealului Greciei antice de frumuseţe a trupului şi a spiritului, cum rar se mai întâlneşte în ziua de azi. Ar fi trebuit cruţat fie şi numai pentru aceasta, pentru a-şi aduce această nobleţe a sa mereu în faţa ochilor oamenilor. Doar o bestie cu un singur ochi asemeni lui Călinescu a cutezat să se dea la el, mânat de ură şi complexe de inferioritate. Căpitanul avea şi sânge german, prin mama sa Elisa Brauner. Soţia sa era însă româncă, aflată actualmente la Berlin. Nu ar avea copii (aceasta nu corespunde realităţii, n.n.). La întrebarea mea mi-a răspuns că nici el, Sima, nu are copii, soţia sa locuind la Brad, în Hunedoara.

Apoi a început: problema raselor la noi românii stă în felul următor. În primul rând avem fondul dacic, mai ales în Transilvania. Aceştia sunt blonzi cu ochi albaştri, dar nu albastrul marin al tipului germanic, ci un albastru mai adânc. (Ca prototip al acestui fond dacic am găsit împreună moţii din Munţii Apuseni). Pe lângă aceasta avem tipul roman, în special în Banat şi Oltenia, mai întunecat, mai scunzi de statură şi cu feţe mai largi, cu maxilarul bombat, asemeni unui Mussolini. În Moldova predomină tipul slav, suflet dotat cu talent la literatură şi muzică, dar şi caracterizat de o nemărginire informă, neputinţă şi lenevie (lăsând să înţeleagă că acest sânge slav nu ar aparţine celor mai valoroase elemente ale rasei româneşti, el trebuind a fi limitat). L-am întrebat apoi despre Muntenia şi mai ales despre Bucureşti. Aici s-ar găsi un amestec rasial compus din 10-12 tipuri, care a devenit o masă unitară. Unguri, germani, armeni, greci, turci şi încă o jumătate de duzină de alte neamuri s-au amestecat aici dând naştere acestui amestec aparte, care este reunoscut pentru inteligenţa sa remarcabilă (jurnalistică) şi prin frumuseţea femeilor, dar care este inferior din punct de vedere al caracterului. Lupta Legiunii poate fi asimilată unei reacţii a României sănătoase şi valoroase din acest punct de vedere rasial. De aici şi larga aderenţă în Transilvania şi Bucovina, care sunt regiunile cele mai sănătoase din acest punct de vedere. Cu toate că în Moldova se găsesc foarte mulţi evrei, acolo mişcarea nu este atât de puternică. În Bucureşti are de asemenea mulţi adepţi, dar aceştia sunt în general de alte origini decât de la faţa locului. Toată lupta ei de-a lungul anilor este îndreptată împotriva acestei pături suprapuse, dar inferioare moraliceşte, din Bucureşti, dar care predomină şi în straturile intelectualilor din provincie. Toată această pseudo-cultură de bulevard, falsă şi lipsită de caracter trebuie să dispară. I-am povestit că m-am simţit prost la Bucureşti. Mi-a confirmat. A continuat însă: cine iubeşte distracţiile, mâncarea bună, femeile frumoase şi viaţa uşoară, le găseşte pe toate în Bucureşti la modul superlativ. Doar Parisul este superior din acest punct de vedere.

Eu scot acum cartea „România” de Hielscher. El se interesează dacă autorul e un neamţ de aici, a trebuit bineînţeles să infirm. Ne-am uitat împreună, el a răsfoit-o în grabă, oprindu-se doar asupra portretelor umane, spunând adesea, când vedea ţărani români, cu o voce domoală şi reţinută: „E un popor necăjit!”. La vederea unor imagini cu ţărani saşi a spus: „Transilvania e de neconceput fără germani. Ei aparţin neapărat de aceste locuri”. A început din nou să se agite încolo şi încoace asemeni unui tigru. M-am retras, căci nu puteam discuta despre frământările prin care trecea el în acest moment şi nu doream să forţez nota. Stăteam în bucătarie şi băteam la maşină. M-a întrebat însă ce scriu şi şi-a aruncat o privire fugară peste foi. Apoi a ieşit din nou afară, plimbându-se din nou în sus şi în jos pe aleea din curte. Când s-a facut întuneric şi rece, l-am văzut încă stând întins pe o bancă lângă arteziană şi privind spre vale. Se lăsase liniştea şi pacea înserării. La întrebarea mea, dacă mai are răbdare, mi-a răspuns că nu-i mai rămâne altceva decât aceasta. Nu am mai văzut niciodată un om care să-şi poarte în tăcere o atât de mare suferinţă, cu toate că aceasta ieşea cutremurător în evidenţă prin mimica expresivă şi prin tot comportamentul său.

(...)

Pe urmă a intrat Moisescu, care fusese plecat toată după-amiaza, aducându-l pe camaradul Pătraşcu, de loc din Sibiu, care vorbea bine şi germana. Acest tânăr aparent insignifiant s-a dovedit a fi un adevărat tribun popular. Amândoi au povestit plini de entuziasm despre o mare manifestaţie legionară din centrul oraşului, cu un marş cu cântec şi uniforme şi cu un discurs ţinut în faţa Hotelului „Transilvania” ţinut de acest Pătraşcu. Acesta a recapitulat sumar conţinutul cuvântării. Ochii lui Sima au început să strălucească, nu se mai sătura ascultând şi întreba iarăşi şi iarăşi alte amănunte: „Şi-ai spus că au cântat băieţii?”, „Şi-ai spus că au fost 600?”. Aşa a mers totul încoace şi încolo, iar barometrul creştea şi creştea.

(...)

Încă de la masa de seară Sima ne anunţă radiind: „Victorie!”. Noi încercam să ne imaginăm ce ar însemna aceasta, dar el s-a dovedit a fi reţinut. Atunci l-am întrebat despre organizaţia legionară de femei. Ne-a spus că a fost practic decimată în vremurile grele de prigoană, iar conducătoarea acesteia, studenta Nicoleta Nicolescu, fusese şi ea ucisă de către Călinescu. Aici a intervenit mama şi a opinat că şi femeile române ar trebui educate, încât să nu cunoască numai farduri şi distracţii. El a lăsat să treacă această remarcă afişând un zâmbet şăgalnic, după care a replicat: „da, dar femeia română iubeşte şi frumuseţea!” Era izbitor cum consimţea numaidecât la gândurile şi la glumele noastre şi nu arăta nici cea mai mică urmă de vanitate când noi ne amestecam în unele lucruri care în realitate nu ne priveau. Nu ne-a respins niciodată şi nu s-a închis în sine, ci chiar în ceasurile de înaltă tensiune interioară, era mereu, atent, printre noi.

A venit şi momentul să ne exprimăm grijile proprii: ce se va alege de germanii din România. Eu vorbisem cu el despre asta şi în cursul dimineţii. El a explicat că vom avea toată libertatea de mişcare, la fel ca şi toate celelalte minorităţi, căci ei (legionarii, n.n.) nu se temeau de nimeni. Ei doreau să se dezvolte doar prin propriile forţe şi nu aveau nevoie să oprime alte grupuri etnice prin interdicţii. Dacă acum chiar ar veni un guvern legionar, atunci ar începe deja declinul maghiarimii. Cu toată extinderea lor teritorială (dictatul de la Viena, n.n.), ei ar fi un popor fără o forţă şi o dinamică proprie. Dovada: imobilismul şi rata scăzută a natalităţii. De aceea el nu-şi făcea griji pentru situaţia Transilvaniei. El credea de asemenea, că se va recupera şi Basarabia (făcând probabil aluzie la un viitor conflict cu Rusia). Revenind la problemele noastre, mama l-a întrebat dacă în cazul venirii legionarilor la putere, toate minorităţile, inclusiv cea germană, vor fi alungate din ţară. El a caracterizat aceasta drept hotărât o „prostie” şi ne-a mai explicat odată, cât ar pierde Transilvania fără noi. Chiar dacă ne-ar chema Führerul, ei nu ne-ar lăsa să plecăm. Am dorit să mai aflăm şi alte amănunte, dar nu ne-a detaliat niciun fel de planuri în ceea ce ne priveşte, părând că nu are în cap un program foarte explicit privind politica faţă de minorităţi. Ne-a asigurat însă doar principial: important ar fi un singur aspect, dacă s-ar reuşi stabilirea unui contact sufletesc, dacă ar exista o apropiere pe plan interior şi dacă am putea ajunge la o înţelegere reciprocă. Toate celelalte chestiuni cum ar fi serviciul militar, şcolile, autonomia culturală, se vor rezolva atunci de la sine, odată înfiripat acest contact sufletesc.

(...)

Ne-a mai povestit câte ceva şi din viaţa lui. E de loc din Făgăraş şi a urmat şcoala medie aici în Braşov, anume liceul Şaguna. A locuit Pe Tocile, adică într-o suburbie săracă. Pe urmă a studiat filosofia la Bucureşti si era profesor la Lugoj atunci când a început primul mare val de arestări, când a fost reţinut şi Codreanu (aceasta ne-a povestit-o Genu câteva zile mai târziu). El a fost arestat la Lugoj şi a reuşit să evadeze fugind pe fereastra closetului, doar în cămaşă şi chiloţi, lăsându-şi până şi soţia în voia sorţii, ajungând s-o revadă abia peste câţiva ani. (În acest loc ne-a spus Genu: „El e tenace ca un câine. Pe cât e de afabil în raporturile personale, pe atâta rămâne de neclintit, chiar dacă ar muri sute de oameni lângă el.”) A fugit ascunzându-se la un camarad şi s-a îmbrăcat în straie ţarăneşti, a mărşaluit până la Timişoara iar de acolo a călătorit la Bucureşti. Aşa a ajuns la Necrelescu: ca un ţăran cu bocceaua în spinare şi 3 lei în buzunar. La acesta a rămas nedescoperit şi s-a ocupat de reconstrucţia mişcării, într-o vreme în care marea majoritate a conducerii se afla în închisori. Lui i-a încredinţat Codreanu conducerea („Führung”, în original, n.n.) mişcării. În cele din urmă şi Necrelescu a fost prins şi închis în lagăr la Miercurea Ciuc. Codreanu a fost ulterior împuşcat (aceasta era versiunea cunoscuta atunci, n.n.) iar Sima a fost nevoit să fugă peste graniţă, căci mai devreme sau mai târziu ar fi fost descoperit.

(...)

Dintr-o dată îşi fac apariţia prinţesa Ioana (Canatacuzino) şi Genu (Necrelescu), care dispăruseră de două zile. Erau murdari, obosiţi, flămânzi şi însetaţi, încolo însă teferi şi nespus de bucuroşi de întorsătura pe care o luaseră eveimentele. În vreme ce noi făceam cerc în jurul lor, ne povesteau despre cum au fost reţinuţi. Plecaseră marţi după-amiaza cu maşina condusă de Ioana, iar în spate stăteau câţiva tineri înarmaţi. Iniţial au încercat să pătrundă în comandamentul Jandarmeriei, dar au fost respinşi. După aceea au parcurs o serie de sate în drumul lor către staţia de radio din Bod. Pe drum au trecut prin mai multe ploi de gloanţe, care l-au lovit pe unul din tinerii camarazi din mijlocul lor, student la Politehnica din Bucureşti. Credeau iniţial că adormise pe umărul celui de lângă el, abia mai târziu şi-au dat seama că glontele i-a străbătut tâmpla. În învălmăşeala de la Bod au fost copleşiţi, prinşi şi legaţi. Erau înconjuraţi de un întreg regiment de soldaţi cu armele îndreptate asupra lor, spre a-i împiedica să fugă. Au fost maltrataţi, călcaţi în picioare şi bătuţi cu patul puştilor. Maşina le-a fost confiscată, la fel şi armele, banii şi alte obiecte de valoare. În această situaţie, Genu a încheiat cu un camarad de-al său următorul pariu nostim: dacă ar fi să scape, camaradul urma să-i dea 5000 de lei, dacă în schimb ar fi fost împuşcaţi, atunci Genu i-ar fi plătit celuilalt aceeaşi sumă. Brusc însă s-au pomenit eliberaţi ca urmare a unui ordin telegrafic dat de Antonescu şi au putut constata cum aceiaşi oameni, care înainte îi brutalizaseră, acum se topeau de drag şi amabilitate. Din păcate nu şi-au putut lua cu ei camaradul ucis, care a fost îngropat pe loc. Reîntâlnirea dintre Necrelescu şi Sima a fost nespus de cordială. Sima îl bătea mereu pe spate şi îl pipăia, să vadă că e într-adevăr viu, spunând plin de bucurie: “Vedeţi, a reuşit să răzbată!”. Genu în schimb nu putea să-şi ţină în frâu şotiile. Toată seara îi tachina pe Sima şi pe Moisescu cu faptul că şi-ar fi împărţit între ei hainele sale, înainte de a şti dacă e mort sau nu. Iar primul cuvânt al Ioanei la vederea lui Sima îmbrăcat în nişte haine mult prea mari pentru el a fost: “Ce elegant eşti!”. Bucuria tuturor era acum deplină.

(…) 

Toţi cei prezenţi radiau de bună dispoziţie. Genu dădea pe dinafară de euforie, alerga în jur asemeni unui ogar tânăr şi ne făcea pe toţi să râdem prin grimasele sale sugestive şi prin ideile sale originale. Tensiunea de până atunci s-a îndepărtat, făcând loc diverselor glume. Cele mai hazlii erau diferitele propuneri despre ce se va face cu regele (Carol al II-lea, n.n.). Unul îl voia închis într-un vas de sticlă plin cu … rahat şi plimbat până la sfârşit prin tot oraşul, altul voia să-l zboare prin aer legat de elicea unui avion, să-i fie scoşi ochii, etc. Sima a ascultat aceste propuneri zâmbind, însă abţinându-se. Ele erau însă în aceste momente cât se poate de naturale şi explicabile prin toată suferinţa şi greutăţile prin care trecuseră anterior aceşti oameni.

(…)
Sima s-a schimbat din nou în uniforma sa de ofiţer pe care o purtase din prima zi. Dar cât era de diferit! Nu doar pentru că noi îl priveam acum cu alţi ochi, dar şi privirea şi ţinuta sa erau acum altele, mai deschise, libere şi semeţe. Precauţia şi neîncrederea iniţială dispăruseră. În camera lui Genu, Boian îşi ordona arsenalul. Era o grămăjoară impunătoare de revolvere şi muniţie adunate din cele mai diverse surse, şi care îmi ornau acum comoda mea de lenjerie. Arăta de parcă s-ar pregăti pentru un nou “puci”. Genu susţinea că cea mai frumoasă parte a luptei s-a încheiat, dar una la fel de frumoasă le stă încă înainte, făcând cu arătătorul un gest de “puf-puf”, sugerând astfel o acţiune de “curăţenie”. Sima însă era de părere că tot acest aparat de stat decăzut poate fi educat întru cinste şi corectitudine, doar pe baza câtorva exemple disuasive şi prin ameninţarea cu pedepse draconice. În ultimele clipe am scos la iveală şi cartea de oaspeţi. Din fericire, Sima scrisese cu o seară înainte câteva cuvinte de mulţumire, căci de-acum totul se petrecea foarte rapid. Momentul a fost unul potrivit pentru Boian, pentru a ne spune numele său adevărat, căci până atunci îl cunoscusem doar sub numele de Moisescu. A urmat o scurtă şi cordială luare de rămas bun, iar micul cortegiu se îndrepta spre maşini. În vreme ce Ioana îi conducea spre Bucureşti, după o oră şi-a făcut apariţia Ing. Greceanu cu o maşină a legaţiei germane pentru a-l lua pe Sima, mai târziu au apărut alţi doi domni care îl căutau. În noaptea următoare s-a întors Necrelescu pentru a-şi lua lucrurile, el urmând să plece de asemenea la Bucureşti, pentru a ocupa o funcţie importantă în cadrul Siguranţei. De câteva ori s-a mai întors şi Boian, pentru a-şi ridica lucrurile şi arsenalul, după care totul a luat sfârşit.