Rose rosse dalle camicie nere

Sursa: birtkenau.wordpress.com

Eu nu prea m-am simţit bine la festa Caseipound, că nu era colivă. N-au făcut nicio depunere de coroane comemorative, n-au ţinut niciun moment de reculegere, nu au împărţit vin, colaci şi pahare de plastic cu grâu fiert şi bomboane deasupra, n-au făcut slujbă, nu ne-am rugat împreună. Eu aşa eram obişnuită. Dacă colivă nu e, nimic nu e, nici soare nu-i, nici viaţă nu-i, iar eu mă simt a ni-măăă-nuuui. În afară de asta, mai toţi erau plini de tatuaje şi în locul unde s-a ţinut întrunirea aveau şi piscină, ca nişte spurcăciuni în faţa lui dumnezeu ce se află.

Trecând peste glumele proaste la care numai eu râd şi renunţând să fiu la fel de superficială ca cei pe care îi vizez cu ele, să vă povestesc.

Se dau aşa: un bar şi o sală de conferinţe amenajate într-o fostă staţie de tren dezafectată, înconjurată de pădure, câteva sute de oameni frumoşi şi entuziaşti, dezbateri, conferinţe, concerte, mâncare, băutură, joc şi voie bună.

Să vă spun ceva, ca să vă crească inima ca o pâine, ca unor români verzi ce vă aflaţi, că mie mi-a crescut. Prima conferinţă a fost despre economia legionară şi în prima frază a fost pomenit numele lui Codreanu. Eu dacă făceam conferinţa asta în România, apărea vreun “legionarically correct” şi-mi zicea că nu am dreptul să vorbesc despre aşa ceva şi să iau exemplu, fiindcă legionari sunt numai cei de atunci, iar noi nu putem nici măcar ridica ochii până acolo. Revenind, a vorbit Chiara despre auto-sustenabilitatea organizaţiei, despre necesitatea de a deschide puncte comerciale nu atât pentru profitul care rămâne în interior, ci şi pentru a oferi locuri de muncă militanţilor care nu vor să se integreze în sistemul capitalisto-corporatisto-dezumanizant şi, nu în ultimul rând, pentru a spori camaraderia. Mie mi-a plăcut chestia asta, că a fost susţinută cu exemple din realitate, despre cum construiesc ei lumea în care vor să trăiască, cu magazine, librării, baruri, case şi restaurante proprii. O enclavă de oameni care îşi trăiesc visurile şi împărtăşesc aceleaşi idealuri, în pofida societăţii contemporane; o economie în economie şi în răspăr faţă de ea.

Sincer, mie conferinţa asta mi-a plăcut cel mai mult, fiindcă trata ceva foarte concret şi fiindcă a constituit o inspiraţie pentru ce am de gând eu să fac când mă întorc în ţară (adică o mini-comunitate în jurul unui loc culturalo-cârciumaro-politic).

O altă chestie de interes pentru mine a fost conferinţa despre privatizări/delocalizări. Şi aici au fost chestii de bun simţ, despre gestionarea înţeleaptă a bunurilor publice, o economie europeană cât mai închisă, susţinerea afacerilor locale. Un discurs profund anti-democratic, anti-ue (dar nu anti-european) şi anti-globalist cu care am fost de acord. Şi, mai ales, dezbatere! Adică nu au invitat oameni cu aceleaşi păreri, ci lume care să intre într-o oarecare dispută şi să-şi argumenteze părerile.

În afară de conferinţe (din care am menţionat doar ce mi s-a părut valabil şi pentru noi), şi-au prezentat noul program politic (o să vi-l traduc în curând, mi se pare destul de cu picioarele pe pământ, nu prea ştiu cum să mă raportez la el, că eu eram obişnuită cu cele abstracte), au avut concerte la care m-am zbânţuit şi a trebuit să schimb 3-4 tricouri, o piesă de teatru inspirată de cele două romane scrise despre ei, o paradă de modă cu haine de la Badabing, demonstraţii sportive şi aşa mai departe.

Ce mi se pare fain la Casapound este că au reuşit să facă politica să pară ceva cool, iar mişcarea lor ceva la care să vrei să te afiliezi. Erau acolo persoane între 4 şi 50 de ani, liceeni entuziaşti în tricouri cu Blocco, fete frumoase care ştiau că politica nu îţi rupe unghiile, oameni din toate categoriile sociale. Toţi aveau un firesc fantastic, fie că se scăldau în piscină, discutau chestii importante, beau bere sau erau atenţi la o conferinţă.