A trecut în lumea celor drepți „haiducul lui Dumnezeu”: Gavril Vatamaniuc!

Vezi „Fișa matricolă penală”, de la Jilava, a deținutului politic Gavril Vatamaniuc.

Fond video Gavril Vatamaniuc

de Alex Vodă pentru Lupta NS

Printre primele grupuri de partizani anticomunişti din România au fost cele din Bucovina care au fost înfiinţate în luna mai 1944. Amintim aici grupurile conduse de Vladmir Macoveiciuc din Voitnel şi Ion Vatamaniuc din Suceviţa (28 aprilie 1944) şi grupul mixt, româno-ucrainean, din Ulma-Brodina, condus de Petre Maruseac. Însă după 23 August, soarta lor se schimbă. Gruparea Macoveciuc avea să fie lichidata prin trădare în iulie 1946. Gruparea lui Ion Vatamaniuc dispăruse înca din tomana lui 1944, oamenii săi fiind prinşi şi deportaţi în Siberia. Alte grupări, cad în mâinile Securităti.

În momentul când toti sunt capturaţi, lupta lor este reluată în Obcinile Bucovinei, pe vremea aceea de tânărul Gavril Vatamaniuc.

Născut la 25 noiembrie 1924 într-o familie de „gospodari (10 fraţi) în comuna Suceviţa, jud. Rădăuţi. Orfan de tată de la 14 ani devine copil de trupă, a intrat în armata în 1943. Un an mai târziu pleca voluntar, cu Grupul 3 Bombardament pe frontul din Răsărit. După ce vine din Crimeea, este admis la şcoala de subofiţeri infanterie din Făgăraş. De aici avea să plece din nou cu Regimentul 31 Dorobanţi, în 1945 pe front din Cehoslovacia. Când s-a terminat războiul se intoarce în ţară pe jos. Aici i se aduce la cunoştinţă că este mutat la Legiunea de Jandarmi din Constanţa, având gradul de sergent major. În timpul şcoli de agenţi de poliţie judiciară, intra în conflict cu un „Ecepiştii" (ofiţeri care se ocupa cu educaţia, cultura şi propaganda, E.C.P.) şi este demobilzat din armata.

Plecă la Craiova, unde era unul din fraţii săi, Constantin. Se angajeză pe un santier. Acolo le vorbea muncitorilor despre Bucovina si Basarabia. Bineînţeles că este luat în vizorul Securităţi . Când afla ca se fac arestări in masa, nu dormea la fratele lui, ci in podul unei case, împreuna cu fiul unui doctor. „In acest timp, ştiam ca sunt cautat si eu de Miliţie. Mama ii trimitea fratelui meu scrisori in care scria: “Mai Costele, nu stii nimic de Gavriluta? Ca-l cauta Militia, i-a luat si o poza din casa. Eu le-am spus ca e la Constanta la serviciu”. Mama stia unde sunt, dar numai asa ma putea avertiza. Cand am citit de poza, mi-am dat seama ca sunt dat in urmarire in toata tara“.

„ Am urcat in tren, m-am dus la Bucuresti, dupa care la Radauti. Apoi, pe jos spre Sucevita. M-am dus direct la mama. A venit si fratele meu. “Bine c-ai scapat”, mi-a spus Ionica. “Huciul e al tau”. Adica codrii, acolo sa plec“.

În momentul când îndeplinea 25 de fugea în munţi. Avea să îi alăture, mai târziu fraţii Ion şi Gheoghe Chiraş (Chirăşenii sau Mateienii, de la mama lor Mateiaşa) . Apoi pentru o perioda de timp Vasile Motrescu (acesta a ajuns în conditi vitrege în grupul şi avea să îi păresească tot la fel) iar în final Vasile Marciuc.

Revelator este faptul când a vrut să iei cale „haiduciei”, fratele lui Ion îi spune următoarele:

„Tu dacă ai venit şi eşti hotărât să fii partizan, trebuie să ştii că partizanul trebuie să fie un om care luptă pentru o cauză sfântă şi nu are voie să facă compromisuri. Că atunci eşti un hoţ, un tâlhar, un om care niciodată nu poate să fie iubit de popor. Că organele de Securitate te vor urî, te vor face bandit, trădător, asta-i altceva, dar tu eşti înscris într-o misiune scumpă, să lupţi împotriva minciunii, împotriva necredincioşilor, să fii cinstit, corect, devotat până la pierderea propriei vieţi...”

Timp de 6 ani aveau să lupte în felul lor impotriva sistemului comunist. Cum spunea: „Am tipărit manifeste şi le-am răspândit în popor, am arătat cine sunt bolşevicii, am rugat poporul să nu se înscrie în partid, să aştepte încă un pic deoarece comunismul este Anticristul pe pământ, să nu părăsească Biserica. Am arătat că doar creştinismul este ancora omenirii şi îi sfătuiam să nu se înscrie în colectiv pentru că acest colectivul nu ne poate aduce decât sărăcie.”

Printre acţiunile se enumară : raspandire de manifeste din 6 august 1953, la Manastirea din Sucevita, distrugerea busturile lui Lenin şi Stalin din 23 august 1954 şi multe altele.

Viata lui are un singur obiectiv lupta pentru Ţară. Alaturi de arma este Biblia. Dragostea lui pentru neam şi ţară i se adauga pentru o faţă. Nataliţa. Ramanea singura mare lui iubire.

In 1953, „aveam bordeiul tot pe langa Chinu’ mare, cum ii spunem noi la Pinul mare, pentru ca era o zona tare salbatica. In perioada respectiva s-a predat grupul lui Constantin Cenusa, din care faceau parte Vasile Motrescu si Cozma Patrauceanu. Ei luptasera impotriva sovieticilor si erau urmariti. Era 1952. Primul care a cedat psihic a fost Motrescu. Fratele lui fusese chinuit si batut. Atunci a scris o scrisoare catre Militie: “Daca ma predau, cu ce ma aleg?”. Raspunsul a fost următorul: “Ai libertate, dacă predai pușca”. Și așa s-a predat. Fusese condamnat, dar l-au lăsat în libertate, așa, ca nada. Apoi, s-a predat și Cenusa, și cel de-al treilea. Securiștii i-au stors de întrebări până la sânge. Voiau să știe tot ce au facut cei trei, pentru a descoperi si unde este “Banda lui Vatamaniuc”. Au început a spune totul. Asa au fost arestate 100 de gazde“. Cenusa a fost condamnat la muncă silnică pe viață, Motrescu a fost condamnat la 12 ani de închisoare, iar Motrescu a protestat: „Dacă știam că asta se întamplă, nu ma predam niciodată“. I-au redat libertatea, însă doar după ce a semnat o hârtie pe care scria grațiere nominală. „I-au spus că au nevoie de el. L-au trimis în Făgăraș, cică cu treabă. L-au trimis cu niste securiști, dar nu știa cine sunt, ca să-i atragă pe partizanii de acolo“. Securitatea lansase zvonul că era agent al ei. Faptul ca Cenușă si Patrăuceanu se aflau la închisoare, în timp ce Motrescu era liber, întărea această presupunere. Scopul Securității era de a semăna neîncrederea între partizani și a-i aduce în situația de a se împușca reciproc. „Securitatea îi propune lui Motrescu să vina si in Bucovina. Era foarte inteligent, s-a prins imediat si a refuzat, spunand ca noi stiam ca e liber si ca puteam banui ca ceva nu este in regula. I-au spus sa vina si sa descopere unde suntem noi, nu sa vina la noi. “Asa, da”, a zis Motrescu. Pe acest lucru s-a bazat Securitatea. Se mai baza pe faptul ca daca acesta ar fi fugit in munti si s-ar alatura lui Vatamaniuc, ar fi lansat imediat zvonul ca este agentul acesteia, iar grupul ar fi avut grija sa il omoare. „Un ofiter l-a insotit, l-a dus acasa sa-si vada sotia. Urmand a se intalni dupa trei zile. Doar ca nu s-a mai intors. A stat doua zile cu sotia, dupa care si-a luat Biblia si un rucsac cu alimente si a plecat in padure. Si a trimis o scrisoare catre securisti, prin care ii anunta ce a facut“. Prin intermediul unui taran, Irimia Cazacu, carbunar, Motrescu s-a intalnit cu Vatamaniuc si i-a spus adevarul. Carbunarul a garantat ca Motrescu este „curat“. Asa a intrat in grupul lui Vatamaniuc. Fraţii Chiraş nu au încredere şi părăsesc grupul.

Între timp, un pădurar a depistat locul unde partizanii își construiseră bordeiul și a sesizat Securitatea. O companie de la Botoșani, însoțită de pădurar, a înconjurat zona și în zorii zilei de 18 ianuarie a atacat bordeiul. Motrescu era santinela, a simtit pericolul si l-a anunțat pe Vatamaniuc. Ieșirea din încercuire s-a făcut cu prețul a trei securiști, cei doi partizani fiind nevoiți să tragă pentru a se apăra și a ieși din cerc. Cei doi se pierd, iar Gavril se intâlneşte cu Mateienii.

În cele din urma, Securitate avea să îi încolţească, iar la 18 iulie 1955, la Ursoaia in urma unei confruntări cu trupele de securitate, pier fratii Chiraş. Concomitent au fost arestate aproape toate gazdele lui.

La 17 octombrie 1955, este prins Vasile Marciuc, consătean, care intrase in grupul lui Gavriluță. Acesta nu rezista la ancheta si declara locul unde se afla ascuns Vatamaniuc.

Avea să fie prins în urma unei tradari, într-o zi de marţi la 18 octombrie, același an. Bătut, avea să i se facă fotografii cu arma în mână. După vreo nouă luni de anchete dure a fost mutat din secţia Securităţii de la închisoarea Suceava, la Securitatea. Este judecat la 30 iulie 1956 în în aula liceului „Ştefan cel Mare" din localitate. Procesul a ţinut zece zile. În urma acestui proces este condamnat la munca silnica pe viaţă pentru „crimă de terorism.” După pronunţarea sentinţei rămâne la Suceava timp de trei luni. De aici este transferat la Jilava, unde stă în camera condamnaților la moarte. Nu pentru mult timp este transferat la camera 4, unde îl întâlneşte pe Generalul Gradin, prof. Vulcănescu. În 1957, este iar transferat la Aiud. În toamna aceluiaşi an este trimis înapoi la Jilva unde întemniţat la camera 5, unde stă cu generalul Ankara Teodorescu, cu generalul Buricescu. La un moment dat îi întâlneşte pe amiralul Horia Măcelaru, pe generalul Jienescu, fost ministru al aerului şi pe colonelul Stere Marinescu, fost aghiotant al lui Antonescu.” Chiar şi cât am stat la Jilava m-au băgat în zece celule în şase ani. Te muta ca să nu faci găuri, la geamuri, să nu pregăteşti evadarea. Nu ne mutau pe toţi, ci „cutare, cutare, fă-ţi bagajul!" şi ne duceau departe.” În 1958 este adus la Botoşani unde stă paisprezece luni pentru procesul lui Vasile Motrescu. Este interogat de faimosul maiorul Moritz Feller şi scapa prefacăndu-se că este nebun.

În 1959 este trimis la Gherla de unde se va elibera in 6 august 1964. Se întoarce acasa. Acolo primeşte veşti triste. Mama lui murise, iar iubita lui se căsătorise. Ramas singur îşi caut de lucru. Lucrează pe un pe şantierul de renovare a mănăstirii Suceviţa. Urmărit de Securitate, şi dat afară pe unde lucrează. Muncește la Porţile de Fier, la Işlaniţa (Craiova), în Bucuresti. Aici, pe un şantier, îl dibuieste Securitatea. Lucrează la fabrica „Acumulatorul”, însă nu pentru mult timp. Face o şcoală de fochişti.

În Capitala îşi cunoaște soţia. La 43 de ani se insoara cu doamna Geta. Totuși atât el, cât și sotia lui sunt şicanaţi de către Securitate. Printre slujbele sale temporare, se numără şi figurația la filmul „Trenul de aur” unde apare ca jandarm (ironia sorții).

După 1990, participă în cadrul A.F.D.P.R. Este intervievat de Georges Diener . În 2000 îi moare sotia.

Apoi îi este luat un interviu de către Constantin Herhor, care în 2002 este transpus în cartea MUNTELE MĂRTURISITOR ANII REZISTENŢEI / ANII SUFERINŢEI. Apare în Jurnalul Național din 2004 în cadrul unei ediții speciale dedicate rezistenţei anticomuniste:”Haiducii lui Dumnezeu”.

Când l-am întâlinit, în octombrie 2007, la Frasin (judeţul Suceava), am găsit un bătrânel politicos şi manierat, credincios. Un om care vrea să îţi povestească totul. Nu te lăsa până când termina. A fost un luptator cu vremurile dar şi cu generaţiile. Lucra în sera lui, cu toate problemele lui de sănătate. Era la fel de tânăr, ca şi atunci când a plecat să lupte pentru neamul românesc în Obcinele Bucovinei. Anii s-au scurs şi din spusele unora a rămas neschimbat până azi, 1 martie 2012, când Dumnezeu l-a chemat la El.

Dumnezeu să-l odihnească!