La începutul lunii iulie am fost la Aiud, pentru o săptămână. Istoricul Marius Oprea cu care sunt amic de ceva vreme, a mai făcut o încercare de a găsi rămăşiţele filozofului Mircea Vulcănescu şi să scoată la iveală mai multe victime ale terorii comuniste, care au murit în puşcăria politică din oraş în anii 50-60. Între 1948 şi 1964 au murit în închisoarea din oraş, după statisticile oficiale, 437 de deţinuţi, dar cifra reală poate fi mai mare, în jur de 700. Printre ei s-au aflat politicieni de toate culorile, ofiţeri, preoţi, oameni de cultură, ”chiaburi” şi ”burghezo-moşieri”. Dintre ei îi amintim, în afară de Vulcănescu, doar pe generalii Iosif Iacobici, Nicolae Macici şi Constantin Eftimiu, pe poetul devenit călugăr Sandu Tudor, sau pe episcopul romano-catolic maghiar Szilard Bogdanffy. Ei au fost îngopaţi fără semne distinctive pe dealul numit Râpa Robilor.
Echipa
Am ajuns la Aiud (pe nemţeşte sună superb, Strassburg am Miersch) într-o noapte teribil de caldă. Oprea şi echipa sa erau deja acolo de două zile. I-am cunoscut pe prietenii lui, cu care lucrează constant încă de când l-a mătrăşit Traian Băsescu de la şefia Institutului pentru Cercetarea Crimelor Comunismului, pe motiv că el chiar cerceta ceva, nu doar dădea antitotalitar din clanţă. Paul Scrobotă este directorul Muzeului din Aiud, un tip tânăr, cu coadă blondă şi lipici la doamne. Horaţiu Groza, de la Muzeul din Turda, e un ins solid, pus tot timpul pe bancuri, care a lucrat pe un vapor şi a stat în SUA. Ghiţă Petrov, arheolog la Muzeul Transilvaniei din Cluj e ”ardeleanul serios”, care trânteşte rar câte ceva şi atunci când o face îi pune pe ceilalţi la punct. Avându-l pe Oprea drept moţ de bască, format din oameni diferiţi între ei, grupul funcţionează foarte bine. Se ceartă, se împacă, dar fac treabă. I-am văzut la săpătură.
Lăzi de lemn
A doua zi, de dimineaţă, am văzut că identificaseră patru coşciuge, îngropate la înălţimi diferite pe deal. De fapt, două dintre ele aveau forma unor simple lăzi. Am dat şi eu puţin la şpaclu lângă unul dintre sicrie, avea capacul crăpat. Înăuntru era un bărbat care mai avea urmele unor haine. La lopată, lângă noi, evoluau 7 deţinuţi actuali, care sperau să li se mai reducă din pedeapsă dacă munceau în folosul societăţii. Toţi aveau condamnări mici şi păreau chiar foarte de treabă. Nu se plângeau de căldura groaznică. După câteva ore de muncă, toţi eram moleşiţi, curgeau apele de pe noi. Am decis să continuăm ziua următoare, după ce am acoperit cu folii de plastic sicriele şi ne-am rugat să nu plouă.
Îngropaţi goi
Când am revenit la Râpa Robilor, Oprea şi ai săi au decis să ridice capacele sub care se aflau rămăşiţele. Cele două lăzi conţineau două schelete fară niciun fel de inventar, de unde am tras concluzia că au fost îngropaţi goi. Din mai multe mărturii ale unor foşti deţinuţi, ştiu că în anii 50, fiindcă zeghea era a puşcăriei, se recupera şi regimul comunist făcea o economie înhumndu-i goi pe decedaţi. Unul dintre cei doi, în aparenţă foarte înalt şi cu oase mari, fusese înghesuit în lada prea mică, aşa că era într-o poziţie contorsionată. Îi lipsea tibia.
În sicriul pe care-l şpăcluisem cu o zi înainte era într-adevăr un om cu rămăşiţele unei căciuli de blană şi ale unei cămăşi, ceea ce ne-a făcut să presupunem că am găsit un deţinut legionar, mort pe vremea lui Antonescu, atunci când regimul penitenciar nu era chiar atât de strict. Al patrulea mormânt ne-a făcut să avem dubii că era tot al unui prizonier politic. Era vorba despre o femeie, după haine, cu un inel în deget şi care avea în coşciugul standard urmele unei căni metalice. În zonă există obiceiul ca morţilor să li se pună să bea ceva şi pe lumea de apoi. Datorită umidităţii, probabil, jumătate din calota craniană a femeii se sfărâmase. Probabil că era vorba de o moarte de prin anii 60-70, când în Râpa Robilor au fost înmormântaţi şi câţiva săraci ai oraşului.
Procurori, legişti, colonei
În a treia zi, părintele ortodox Augustin a ţinut o slujbă, apoi ne-am trezit cu puhoi de autorităţi peste noi. Procurorul Viorel Siserman şi medicul legist Costel Siserman, din Cluj, întâmplător fraţi, au venit să preia legal scheletele. Ajutoarea doctorului, juna Elena, a strâns dinte cu dinte şi vertebră cu vertebră, în pungi. Cei doi ne-au confirmat că decedaţii aveau între 40 şi 60 de ani, iar cel mai înalt, de 1,90 m, avusese un picior amputat chirurgical şi murise cam pe la 60 de ani, ceea ce ar face posibilă identificarea sa şi fără probe ADN. Din sicriul bărbatului îngropat cu haine pe el a fost recuperată o monedă îngrozitor de corodată dar identică prin dimensiune cu unele din anii 40 şi un nasture pe care scria ”for gentlemans” ceea ce ne-a întărit ideea că ar fi vorba de un deţinut din timpul războilui sau imediat de după.
La un moment dat, ne-am trezit cu colonelul în rezervă Marius Coldea Russu, care lucrase la penitenciar din 1969, într-o perioadă când marile valuri de politici fuseseră eliberate. El ne-a povestit că auzise de la gardienii mai vechi faptul că deţinuţii erau îngropaţi în lăzi în care se transporta marmeladă şi, foarte interesant, că ar fi văzut cu ochii lui un registru care conţinea numele tuturor morţilor din penitenciar, cu cauza decesului cu tot, deschis în 1926, şi un plan cu locurile din Râpa Robilor unde s-au făcut înhumările, marcate cu numerele matricole ale puşcăriaşilor. După cum a zis colonelul, registrul, cel puţin, mai exista la administraţia închisorii prin anul 2000. Dacă e aşa şi documentele mai există fizic la penitenciar sau în arhivele Ministerului Justiţiei, asta l-ar ajuta imens pe Oprea să identifice victimele terorii comuniste.
Aiudul cu ieşire
Un amic de-al meu, poet cunoscut şi cu păcate recunoscute de ţinereţe (a bingănit, sub şantaj, la nişte organe) a scris o carte de versuri, ”Ieudul fără ieşire”. Pentru mine, Aiudul a avut până la urmă ieşire. După ce am stat la mai multe pahare de vorbă cu primarul Horaţiu Josan, un liberal de treabă care l-a sprijinit constant pe Oprea în demersurile sale, m-am decis să plec spre casă. Mă gândeam că oricum, chiar dacă nu a fost găsit Mircea Vulcănescu, patru suflete şi-au găsit liniştea şi există ceva şanse ca ei să fie chiar identificaţi şi redaţi famiilor, dacă ele mai există. Sunt oricum, convins că patru personaje, adică echipa lui Oprea, în orice condiţii, vor continua să scobească Râpa Robilor după filozof.
Înainte să plec definitiv din Aiud, pe strada Avram Iancu, am oprit să văd o biserică greco-catolică veche. Pe un zid de casă, mi-a sărit în ochi, coincidenţă sau nu, ceva ce mi-a adus aminte de perioada în care au pierit politicii: o plăcuţă, roz, pe care scria ”Strada V.I. Lenin nr 113”.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm ca înainte de a vă expedia mesajul să vă alegeți un nume pentru a nu crea confuzii în dezbateri. Mulțumim pentru înțelegere.
Dacă nu aveți de spus nimic constructiv, nu scrieți. Nu vor fi publicate comentarii lipsite de sens sau în care sunt atacate organizații naționaliste și membri ai acestora.
„Fiecare va trebui să știe că pentru atitudinea sa va răspunde. Nu poate trăi pe lume o nație dispusă la toate părerile, la toate atitudinile...”