La Bucuresti se va ridica un monument al asa-numitului holocaust . Un "monument" care va costa sume URIASE de bani scosi din buzunarul nostru al fiecaruia. Dar mai presus de asta se aduce vina asupra inaintasilor nostri ca ar fi vinovati de un genocid (imaginar pentru care se cer bani cat se poate de reali). Domnul Ion Coja este unul dintre putinii oameni care au curajul de a cerceta si impartasi cu noi toti rezultatele cercetarii sale. Aceasta l-a costat mult. Ne aducem de-aminte de persecutiile la care a fost supus din partea banditilor holocaustologi pentru a-l face sa renunte la divulgarea rezultatului cercetarilor sale. Si anume domnia sa a ajuns la concluzia ca IN ROMANIA NU A AVUT LOC UN HOLOCAUST. Domnul prof. Ion Coja vine in sustinerea afirmatiilor sale cu argumente logice si mai ales cu documente. Exact ceea ce lipseste mafiei extorcatorilor holocaustologi. Ba acestia incearca sa ascunda crimele evreilor bolsevici savarsite impotriva Armatei Romane si civililor in Basarabia.Mai jos reproducem un Apel din partea prof. I. Coja la care se alatura si Nationalistii Autonomi Timisoara.
Către
Preşedintele României
Primul Ministru al României
Preşedintele Senatului
Preşedintele Camerei Deputaţilor
Preşedinţii partidelor parlamentare
Primarul General al Bucureştiului
Domnilor,
Ruşinoasa Ordonanţă nr 31/2002 prin care s-a produs recunoaşterea oficială a unui pretins holocaust săvârşit de români împotriva evreilor este opera celui mai corupt prim ministru din istoria României. Un politician cu cât este mai corupt, cu atât este mai uşor de şantajat şi manipulat. Indiferent însă de împrejurările care l-au constrâns pe Adrian Năstase să comită un gest atât de potrivnic adevărului, atitudinea clasei noastre politice, care nu a găsit energia şi resursele morale pentru a se împotrivi acestui abuz, nu este mai puţin reprobabilă. Promulgarea Ordonanţei este un gest care descalifică clasa politică din România de azi, dovedind un dispreţ funciar al politicienilor faţă de fiinţa poporului român, faţă de valorile create de Neamul românesc de-a lungul istoriei sale.
La vremea respectivă noi, Uniunea Vatra Românească, precum şi alte voci ale opiniei publice, din Ţară şi din străinătate, am protestat cu toate mijlocele de care dispunem, denunţând acest comportament sinonim cu trădarea de Ţară. Am protestat deoarece avem toate dovezile necesare pentru a respinge odioasa acuzaţie de genocid şi de holocaust adusă părinţilor noştri.
Din păcate, lucrurile nu s-au aprit aici şi azi asistăm la o nouă escaladare a minciunii, a diversiunii anti-româneşti. Ne referim astfel la intenţia de a se ridica la Bucureşti un monument în amintirea evreilor şi ţiganilor victime ale pretinsului genocid efectuat de guvernul ION ANTONESCU. În realitate, ceea ce s-a întâmplat cu evreii şi ţiganii deportaţi de Antonescu dincolo de Nistru nu a fost un genocid, ci un gest de legitimă apărare al autorităţilor, care s-au văzut confruntate, în plin război, cu comportamentul lipsit de loialitate al unor evrei şi ţigani, dovediţi sau cunoscuţi ori suspectaţi a fi agenţi ai URSS.
Deportarea unor persoane suspecte de colaborare cu inamicul este o măsură preventivă curentă la vreme de război în toată lumea. La fel au procedat în exact aceeaşi perioadă şi americanii, prin izolarea japonezilor şi italienilor din SUA bănuiţi că ar avea atitudini sau activităţi anti-americane. Pentru mulţi americani, simpla calitate de etnic japonez sau italian a fost suficientă pentru a ajunge într-un lagăr de concentrare amenajat de guvernul american. Nici pe departe însă japonezii sau italienii din SUA nu s-au dedat la crimele şi ticăloşiile săvârşite în Basarabia şi Bucovina de cetăţeni români de etnie evreiască. Fiind dificilă identificarea în persoană a criminalilor, iar comunitatea evreiască declarându-se incapabilă să-şi dea concursul la descoperirea vinovaţilor, Ion Antonescu a decis strămutarea tuturor evreilor din Basarabia şi Bucovina, vinovaţi sau nevinovaţi, într-un spaţiu în care să poată fi supravegheaţi şi împiedicaţi ca vreunii dintre ei să mai comită şi alte acte criminale, de diversiune anti-românescă. Această măsură nu poate fi catalogată drept genocid sau holocaust. Ea este practicată chiar şi în zilele noastre de statul Israel. Cu o justificare mult mai slabă decât cea invocată de guvernul mareşalului Ion Antonescu.
La fel, nici un ţigan nu a fost deportat pentru că era ţigan, dovadă fiind numărul totuşi mic al ţiganilor care au intrat sub incidenţa acestor măsuri de precauţie. Se dovedise însă că şatra nomadă găzduia adeseori persoane preocupate să observe şi să înregistreze tot ce putea fi de interes militar şi să transmită apoi la inamic aceste informaţii... Nimeni nu poate produce dovada că deportarea la Bug a ţiganilor a afectat efective mari de persoane, de persoane nevinovate. În mod specific, ţiganii din Bucureşti, care şi-au văzut de treaba lor şi nu au încălcat legile Ţării, nu au păţit nimic. Astfel că ideea de a ridica un monument, un memorial închinat evreilor şi ţiganilor victime ale „genocidului” antonescian este cu totul contrară adevărului istoric. Printr-un astfel de monument ar înseamna să omagiem lipsa de loialitate faţă de statul român, să cinstim crimele săvârşite împotriva poporului român! Cu atât mai mult la Bucureşti nu are cum să se motiveze un asemnea monument. Din Bucureşti au fost deportaţi circa 300 de evrei, cunoscuţi de Siguranţa statului ca agenţi sovietici sau britanici, dintre care la sfârşitul războiului aproape toţi, vreo 290, erau în viaţă. Chiar admiţând că au dreptate cei care clamează pe tema unui holocaust „românesc”, memorialul acestuia nu poate fi înălţat decât acolo unde s-a produs. Adică nicăieri propriu zis!... Nici măcar în Transnistria!
Drept care ne permitem ca, în numele adevărului şi în numele poporului român, să vă cerem, dumneavoastră, domnilor înalţi demnitari, şi întregii clase politice, vă cerem să puneţi capăt acestei atitudini de nepăsare şi indolenţă politică şi să stopaţi orice iniţiativă menită să escaladeze şi să supraliciteze neadevărul pe care l-aţi oficializat prin Ordonanţa ruşinii! Organizaţi, oameni buni, o dezbatere ştiinţifică serioasă pe tema acestui holocaust, luaţi aminte la cei care critică şi resping raportul comisiei Wiesel şi, dacă vreţi să vă arătaţi filo-semitismul dumneavoastră, încercaţi să înţelegeţi că cei mai interesaţi în stabilirea cât mai grabnică a adevărului despre Holocaust sunt evreii înşişi! Adevărul nu poate fi antisemit! Teama de a fi taxat anti-semit nu poate justifica minciuna!
Ideea nefericită de a ridica în România un memorial al Holocaustului ne obligă să vă reamintim ori să aducem la cunoştinţa tuturor o situaţie cu totul anormală, de-a dreptul comică, hilară, dacă n-ar fi nespus de neplăcută şi de ruşinoasă, pe care până acum ne-am jenat să o discutăm, căci ne încearcă acel ciudat sentiment când ţi se face ruşine de ruşinea altuia. Mai exact spus ţi se face ruşine de neruşinarea Celuilalt: România găzduieşte deja câteva memoriale ale holocaustului, monumente ale vestitului săpun „din grăsime pură de evrei”, ridicate în memoria celor 900.000 de evrei transformaţi de Hitler în săpun. Aceste monumente, mostre penibile ale isteriei şi schizofreniei holocaustizante, ne obligă să fim mai circumspecţi cu alte iniţiative similare. Înainte de a ridica alte monumente ale holocaustului – de care avem motive să ne temem că ar putea fi la fel de mincinoase ca şi monumentele săpunului, cred că ar trebui să trecem urgent la demolarea celor existente: încă din anii ’70 experţii evrei din Israel au stabilit că, din fericire, aşa zisul săpun fabricat de germani din trupuri de evrei, săpun expus prin toate muzeele lumii ca moaşte sfinte evreieşti, este un săpun cu totul benign, ca tot săpunul din lume... Niciodată germanii sau altcineva nu au produs săpun folosind ca materie primă fiinţa umană!... Necum cadavrele unor evrei. (900.000 de evrei, conform tezei „oficiale”, lansată de Simon Wiesental!...)
Această dezminţire – repet: venită de la autorităţile academice din Israel şi SUA, nu a împiedicat autorităţile româneşti ca, la solicitarea unor lideri evrei bezmetici, să aprobe ridicarea câtorva „memoriale” în amintirea evreilor transformaţi în săpun... Neruşinare sau nebunie? Ce a fost în capul autorităţilor româneşti? Şi, mai ales, întrebarea cea mai legitimă: pentru care raţiune de stat mai sunt încă în picioare aceste edificii tembele, închinate unor fantomatici evrei transformaţi în săpun de nişte nemţi şi mai fantomatici?!...
Oare nu vă este teamă, domnilor mai sus pomeniţi, că, prin ridicarea la Bucureşti a unui memorial al holocaustului, prin îngăduinţa dumneavoastră faţă de această iniţiativă, nu vă deosebiţi prin nimic de nerozii şi netrebnicii care au imaginat şi construit acele stupide monumente ale săpunului, monumente propriu zis ale imbecilităţii iudeo-valahe?!
Vor „evreii” şi slugile lor din România încă un memorial al Holocaustului, la Bucureşti, în inima României? Nimeni nu-i poate opri să ceară şi luna de pe cer. Dar o asemenea cerere, pentru a fi luată cât de cât în serios, trebuie precedată de (1) demolarea caraghioaselor şi ridiculelor „monumente ale săpunului”, care s-au dovedit a fi întru totul mincinoase, (2) prezentarea oficială, solemnă, de scuze în faţa poporului român pentru aceste construcţii care au pângărit propriu zis pământul României şi (3) prezentarea tuturor garanţiilor că memorialul holocaustului, plănuit a se ridica la Bucureşti, corespunde adevărului istoric! Că nu este o făcătură la fel de odioasă şi de stupidă ca şi însemnele publice închinate vestitului săpun!
Dar mai presus de orice, un monument al suferinţelor evreieşti pricinuite de români trebuie ridicat numai după ce se va înălţa mai întâi Memorialul Românilor care au suferit de pe urma evreilor, căci nu au fost puţini aceşti români, cum nu au fost puţini nici evreii care s-au dedat sistematic la crime împotriva românilor, a statului şi a neamului românesc. Nu avem nimic împotrivă ca un asemenea monument să se ridice la Tel Aviv!
O menţiune specială pentru Primarul general al Capitalei: aţi promis alegătorilor că veţi guverna Bucureştiul prin consultarea populaţiei în problemele cele mai importante. Aveţi acum ocazia, dar şi obligaţia de a organiza un referendum pe tema acestui memorial al Holocaustului din Bucureşti, cu întrebarea următoare (sau alta similară): este Bucureştiul un loc potrivit pentru ridicarea unui Memorial al Holocaustului închinat amintirii evreilor şi ţiganilor persecutaţi de Ion Antonescu?
Altminteri, noul memorial nu ar fi primul monument fraudulos ridicat la Bucureşti! Ne este cunoscută soarta celorlalte: au dispărut, rând pe rând, din peisajul bucureştean. Nu ne îndoim că aceeaşi va fi şi soarta memorialului care ţine să consemneze în piatră şi aramă minciuna şi jignirea cea mai mare adusă vreodată Neamului Românesc. Avertismentul nostru nu poate să nu fie însoţit însă de o precizare: Veţi da socoteală, domnilor, pentru această netrebnicie!
Ion Coja
- în numele colegilor din Vatra Românească -
Bucureşti, 3 octombrie 2008
2 comentarii:
DE CE? REFLECŢII INFIDELE DESPRE
HOLOCAUST
ISBN 978-973-88829-1-1
(Textul integral al lucrării cu CopyLIBER: Radu Mihai Crişan, De ce? Reflecţii infidele despre Holocaust, Editura Tibo, Bucureşti, 2008)
- CopyFREE -
CUPRINS
DE CE? Reflecţii infidele despre Holocaust
DJUGAŞVILI. Numele adevărat al lui Stalin
Bibliografie
Motto:
Cel care respectă caracterul propriu şi libertatea de manifestare a oricărui alt geniu naţional, contractează prin aceasta el însuşi dreptul de a fi respectat în toate ale sale.
Mihai Eminescu,
Şedinţa Adunării de vineri…, Timpul, VII, nr. 19 din 26 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, PUBLICISTICĂ, 1882 – 1883, 1888 – 1889, Timpul, România Liberă, Fântâna Blanduziei, cu 64 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 40, 41
DE CE?
Reflecţii infidele despre Holocaust
Îmi place să cred că nu sufăr nici de mania persecuţiei, şi că nici nu văd pretutindeni doar complotişti şi comploturi.
,,Orice aluzie la «conspiraţie» trezeşte un cor de proteste din tabăra «javrelor cu ştaif» autohtone încadrându-se cu entuziasm în spectacolul mondial regizat de cinicii dirijori. Exemplul cel mai actual este acuzaţia de «holocaust» adusă poporului român”. (Nicador Zelea Codreanu, România ca un hotel, în Cuvântul legionar, An III, nr. 39, noiembrie 2006, pag. 2) „Lăsând la o parte monstruozitatea vinei colective, dreptul pe care şi-l arogă diverşi(;) de a fi şi acuzatori şi judecători; am vrea să ştim dacă acuzaţiile ce ni se aduc vin din partea unor persoane private, a unor asociaţii sau pur şi simplu din partea statului Israel.
Dacă vin din partea unor persoane private sau O.N.G., rămâne de neînţeles[:] de ce statul român în frunte cu preşedintele trebuie să sărute mâna călăului; să accepte orice acuzaţie la adresa statului român?
Dacă ar fi venit din partea statului Israel trebuia să vină pe căi oficiale, diplomatice şi făcute publice prin presă.
Deci cine a stabilit vinovăţia poporului român în cazul acuzaţiei de holocaust şi, mai grav, cine a acceptat această vinovăţie? S-a făcut vreun referendum, s-a discutat în legislativ, s-a făcut măcar vreun sondaj de opinie, s-a făcut publică suma exorbitantă cerută de…; şi aici mă opresc: cerută de cine? De o entitate «superioară» care trece peste orice convenţie între naţiuni?
De ce statul român nu dă un comunicat în care să spună: cine ne acuză, pe baza căror dovezi acceptate de un tribunal, care tribunal, când s-a judecat.
Dacă statul român acceptă sancţiunea şi statul Israel nu declară oficial nimic, trebuie să acceptăm existenţa unei supraputeri oculte şi a unui complot împotriva românilor – evident, cel puţin începând din secolul 19”. (Nicador Zelea Codreanu, România ca un hotel, în Cuvântul legionar, An III, nr. 39, noiembrie 2006, pag. 2)
A compara argumentele, şi a o face cu tonul liniştit al bunei-credinţe reciproce, constituie esenţa oricărei discuţii serioase – nota Eminescu încă acum mai bine de o sută de ani. (Mihai Eminescu, «Românul» continuă a se ocupa…, Timpul, VI, nr. 20 din 27 ianuarie 1881, în Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, PUBLICISTICĂ, 1 ianuarie 1881 – 31 decembrie 1881, Timpul, cu 28 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 46)
De-aceea, în ştiinţă, „totdeauna, indiferent de subiectul abordat, se obişnuieşte un examen critic şi senin al tuturor argumentelor, pro şi contra. În privinţa holocaustului însă – capitol din istoria contemporană a umanităţii, indicaţia din programa şcolară este aceea de a nu se admite nici o discuţie liberă cu privire la aspectele controversate sau poate chiar controversabile. Cui foloseşte ca în această problemă să fie ascunsă complexitatea faptelor şi, mai ales, complexitatea vinovăţiilor?” (Ion Coja, Notă explicativă(2), cuvânt introductiv la lucrarea: Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I, Coordonatori Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003, pag. 10)
„Nu le dau dreptate celor ce neagă holocaustul, iar dacă prilejul se iveşte, caut totuşi să înţeleg acest fenomen, real, al «revizionismului», şi asta nu mă împiedică să citesc cu cel mai mare interes dezvăluirile, mai vechi şi mai noi, făcute de autori evrei [ca de exemplu Roger Garaudy în studii precum Procesul Sionismului Israelian - vezi ediţia românească Editura Samizdat] privind complicitatea unor persoane şi cercuri evreieşti la producerea holocaustului. Li se va preda oare elevilor o lecţie şi despre vinovăţia care revine unor lideri evrei, unor instituţii evreieşti, unor doctrine politice evreieşti, în iniţierea şi întreţinerea holocaustului?” (Ion Coja, Notă explicativă (2), cuvânt introductiv la lucrarea: Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I, Coordonatori Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003, pag. 11) Sau despre „declaraţia dată în 1955 de WILHELM FILDERMAN, fost preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti în anii ’40:
«Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Broadway at 71 St, declar următoarele:
(…) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti (s.n.). Trebuie să subliniez că populaţia română nu este antisemită(;). Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple:
Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;
El a dat paşapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol;
Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.
Menţionez aceasta pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie politică.»” (Uniunea Vatra Românească, Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, Uniunea Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor, Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi şi Luptători Anticomunişti, Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie ’89, Fundaţia George Manu, Comunicat, Bucureşti, 16 aprilie 2002 – Textul se regăseşte în volumul: Ion Coja, Holocaust în România? Suită de documente şi mărturii adunate şi consemnate de ION COJA, în folosul parlamentarilor şi al autorităţilor implicate în elaborarea, aprobarea şi aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României, Editura Kogaion, Bucureşti, 2002, pag. 13, 14)
Şi oare la cunoştinţa câtor elevi va fi adus conţinutul articolului lui Nicolae Iorga, «De ce atâta ură?» (6 iulie 1940):
„Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ.
Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri cari şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s-au deslănţuit ca sub o comandă nevăzută.
De unde atâta ură?
Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră?
Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate.
Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul.
Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire”. (Nicolae Iorga, De ce atâta ură?, 6 iulie 1940, Neamul Românesc – Regăsiţi textul în volumul: Ion Coja, Holocaust în România? Suită de documente şi mărturii adunate şi consemnate de ION COJA, în folosul parlamentarilor şi al autorităţilor implicate în elaborarea, aprobarea şi aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României, Editura Kogaion, Bucureşti, 2002, pag. 23)
„Adevărul se dovedeşte cu argumente şi contra-argumente, nu prin ordonanţe guvernamentale, armată, poliţie, închisori, călăi şi trântori, cu care trebuie dat de pământ!
Ce are de ascuns regimul de la Bucureşti?
Guvernele care au ceva de ascuns, care încearcă să ascundă realitatea istorică în dosul uneia sau a mai multor ordonanţe de urgenţă, sunt în afara legii”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)
„Articolul 31 din Constituţia României: (1)Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
Or, tocmai acest drept este anulat de prevederile O.U.G. 31/2002, care obligă cetăţenii la dopaj şi îndoctrinare cu versiunile fabricate de poliţia politică a gândirii şi de foştii (;)academicieni plini şi corespondenţi de la «Fane Babanu»”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)
„Unde sunt gropile comune cu zeci sau sute de vagoane de schelete umane, unde sunt restul de dovezi care ne incriminează?
După ce se vor găsi dovezile, ele vor trebui evaluate de nişte comisii de experţi şi transformate în probe ale procesului. Am zis proces! Care proces? Acela care judecă şi condamnă!
Unde sunt executanţii, criminalii, că nu se vede nici unul, că nu or fi omorât atâta puzderie de oameni Antonescu şi Alexianu?! Să-i aducem în faţa unui tribunal, să mărturisească, nenorociţii!
Cine ne acuză? Tovarăşul Ellie Wiessel? Păi ce-o fi el, acuzator, judecător şi pluton de execuţie?” (Nicador Zelea Codreanu, Despre Mişcarea Legionară, în Cuvântul legionar, An IV, nr. 56, martie 2008, pag. 5)
„Dacă ne acuză statul Israel, să o facă la nivel diplomatic, cum cere uzanţa internaţională.
Vreau să văd în ziare(;) scris mare: «Statul Israel acuză România de Holocaust!» Copie după actul oficial, şi, ca tot românul, cu antet, ştampilă şi semnătură!” (Nicador Zelea Codreanu, Despre Mişcarea Legionară, în Cuvântul legionar, An IV, nr. 56, martie 2008, pag. 5)
„De ce se ascund Poporului Român anumite adevăruri? Simplu: pentru a-l menţine pe mai departe în sclavie. Sclavia iudeo-comunistă de ieri a fost înlocuită de cea iudeo-americană şi occidentală de azi”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)
Jewish Banker : „S-ar putea spune că Marxismul este cel mai înverşunat duşman al Capitalismului, care pentru noi e sfânt. Pentru simplul motiv că ei sunt poli opuşi, ei ne dau nouă cei doi poli ai Pământului şi ne permit să-i fim noi axa. Aceşti doi oponenţi Bolşevismul şi noi înşine ne găsim identificaţi în Internaţionala. Aceşti doi oponenţi, care constituie doctrina celor doi poli ai societăţii, se întâlnesc în unitatea de scop, care este reînnoirea societăţii de sus prin controlul avuţiei şi de jos prin revoluţie”. (Citat din Jewish Banker, de Comte de Saint-Aulaire din Geneve contra la Paix, Librarie Plan, Paris, 1936, apud Obiectiv Legionar, An II, nr. 1(7), ianuarie 2004, pag. 10)
Din perspectiva (;)Ordonanţe[i] guvernamentale 31/2002 ştiinţa devine duşmanul poliţiei politice, care o combate pe toate căile ipocriziei democrate de tip occidental, prin toate mijloacele teroriste de tip KGB”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)
După decembrie 1989 „Românii au devenit cetăţeni liberi, într-un stat ce se pretinde că ar fi de drept, NU de drepţi. Drepturile lor fundamentale, garantate de numeroase tratate şi convenţii internaţionale, ca şi de art.37 din Constituţie, au fost golite de orice conţinut şi anulate prin abuziva Ordonanţă de Urgenţă 31/2002.
Art.1 din O.U.G. 31/2002 nu ne spune care autoritate de stat este îndreptăţită şi împuternicită să constate «ura naţională, rasială sau religioasă», discriminarea sau infracţiunile contra păcii şi omenirii. Nu se ştie cine constată acestea, după cum nu se ştie nici cine, cum, în ce fel şi între ce limite trebuie să le combată!
Prea uşor se ajunge la încheierea din art. 1 cu privire la promovarea cultului «persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii». Ce înseamnă de fapt «promovarea» unui astfel de cult? Nu cumva legiuitorul alogen vrea să ne interzică până şi pronunţarea numelui mareşalului-erou Ion Antonescu?” (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12) Adică a omului care:
- a fost şeful Statului Major al armatei române ce, în 1919, desfiinţând la Budapesta dictatura bolşevică a lui Bela Kuhn (Cohen), reuşea să întârzie cu mai bine de douăzeci de ani instalarea comunismului în Europa de Est;
- a denunţat (odată cu instalarea regimului său de autoritate) Masoneria ca un pericol de Stat şi a instituit Comisiunea de cercetarea materialului şi activităţii societăţilor secrete Franc-Masonice din România (vezi pentru amănunte volumul: Toma Petrescu, Conspiraţia lojilor – Francmasonerie şi Creştinism – , Ediţia a IV-a, Imprimeriile Frăţia Românească, Bucureşti, 1941).
„Dacă da, cu ce drept vorbesc de infracţiuni contra păcii şi omenirii tocmai guvernanţii care, aflaţi acum în solda Americii şi a Pactului Nord-Atlantic (precum altădată în solda Uniunii Sovietice şi a Tratatului de la Varşovia) trimit armata română să ucidă patrioţii afgani şi irakieni ce îşi apără ţara şi interesele lor naţionale?” (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)
Şi, totodată, de ce „după apariţia O.U.G. 31/2002, nimeni nu a fost cercetat şi condamnat pentru promovarea cultului personalităţii criminalilor Stalin, Lenin sau Ceauşescu, prezentaţi şi lăudaţi în diverse publicaţii, la televiziunea naţională sau la alte televiziuni centrale şi locale[?] Nu cumva se încalcă astfel în mod flagrant prevederile (;)ordonanţe[i]? (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)
„Corectitudinea politică este în aceeaşi măsură inamica adevărului, care, până astăzi, a fost obiectivul declarat al cunoaşterii omeneşti, şi al îndoielii, care a fost fidelul instrument al acestei cunoaşteri”. (Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice. Defectele democraţiei, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 102)
În optica ei, „un individ sau un grup de indivizi care îşi revendică dreptul la o informare imparţială, obiectivă, independentă, necontrafăcută de ziarişti şi nesupusă cenzurii corecte politic trebuie considerat extrem de periculos şi tratat ca atare, monopolul pe care corectitudinea politică îl deţine asupra informaţiei fiind de o importanţă crucială”. (Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice. Defectele democraţiei, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 35)
„Printr-un program bine pus la punct, românul este ţinut la limita supravieţuirii, pentru ca toată atenţia şi preocuparea sa să se îndrepte spre rezolvarea zilei de mâine, cu preţuri mari, salarii şi pensii mici; tineretului i se oferă fotbal, ca o supapă de refulare a mizeriilor şi neîmplinirilor, stadionul – şi nu numai – devenind locul de descărcare dirijată a furiei şi a excesului de energie.
Cine se mai gândeşte în ziua de azi la viitorul apropiat sau mediu al României, cine pune cap la cap toate manevrele aparent fără legătură din viaţa politică a ţării? Românilor li s-a dat o coajă de pâine şi circ cât cuprinde!
Presa scrisă, dar mai cu seamă televiziunea, îţi serveşte zi şi noapte diversiune şi nu pentru audienţă, cum se pretinde, ci în baza unei campanii de lungă durată, dar de evidentă intensitate, pentru a te dirija pe un anumit drum(;)”… (Nicador Zelea Codreanu, Cui îi e frică de Legiune, în Cuvântul legionar, An IV, nr. 54, ianuarie 2008, pag. 2)
„Întreprinderile înapoiate [- nu din punct de vedere tehnic!... -] sunt o redută a comportamentului autoritarian, a organizaţiilor masificate, a abandonului decizional şi deci a nevoii de «führer». Disperarea, spaima de viitor, dezrădăcinarea generează masificare şi autoritarism. Aceste întreprinderi sunt «poliţiile» informale în era maselor. Ele reprimă tot ceea ce se abate de la starea care le conservă”. (Ilie Bădescu, Cu faţa spre Bizanţ. Jurnal, Editura Evex, Bucureşti, 1998, pag. 260)
„Întreprinderea înapoiată generează aşadar fatalmente putere totalitară. Înlăuntrul ei puterea este de tip autoritarist, relaţiile sunt cele de dependenţă faţă de şef care-şi «promovează» şi «recompensează» «clienţii» după loialitate faţă de el, după lipsa discernământului şi a judecăţii critice. Şcoala puterii totalitare începe în aceste întreprinderi unde un individ care are judecată critică, etc, este eliminat(;). Aceste întreprinderi sunt «şcoli» ale comportamentului totalitar, ale supunerii faţă de «şef», ale compromisului moral şi politic în raport cu interesul cel mai mărunt.
Şeful acordă recompensele, de la acordarea «aprecierii» individuale la acordarea «primelor», a «recuperărilor», a «închiderilor» de ochi, etc, în funcţie de ascultarea oarbă şi de loialismul bine probat în timp. Cel ce încalcă regulamentul nescris al acestei şcoli este livrat necazurilor care culminează – după o lungă ostracizare şi expulzare sociometrică – cu darea afară (cu prima ocazie care se iveşte)”. (Ilie Bădescu, opera citată, aceeaşi pagină)
Totuşi, chiar şi în condiţiile acestea paralizante, mai apare câte o voce care nu se teme să vorbească public despre „dezmăţul şi setea de sânge şi de răzbunare dezlănţuită de iudeo-comunism după pierderea războiului de către români şi câştigarea puterii(;) de către evreii travestiţi în ruşi, comunişti, eliberatori, educatori, conducători politici, conducători militari, asigurători ai siguranţei naţionale, asigurători ai ordinii publice, travestiţi în scriitori, în artişti, în justiţiari, în şefi de orice, în conducători de orice, în specialişti de orice, şi mai presus de toate hotărâţi să acopere «cu vârf şi îndesat» «datoriile» (de cele mai multe ori imaginare) faţă de oricine îndrăznise până atunci să îi supere(;) oricât de puţin”. (Nicador Zelea Codreanu, Pe cine sperie Mişcarea Legionară în Cuvântul legionar, An III, nr. 46, iunie 2007, pag. 2) Câte o voce care nu pregetă să dezvăluie faptul că „după aprecierea istoricului şi cercetătorului de specialitate Gh. Boldur-Lăţescu, numărul victimelor asasinate în închisori, şantiere ale morţii, la interogatorii etc., se ridică la 500.000: tot ce a avut ţara mai bun în acei ani, elitele intelectuale, politice, militare, şi, în plus, 4.000 de preoţi şi ierarhi – cei mai mulţi sub acuzaţia de «legionari». Din această cifră uriaşă, 300.000 au fost legionari, simpatizanţi legionari sau pur şi simplu cei care îi dăduseră nu-ştiu-când un şut în spate vecinului la o ceartă ca între vecini, dar vecinul nu era numai vecin, era evreu!” (Nicador Zelea Codreanu, Pe cine sperie Mişcarea Legionară în Cuvântul legionar, An III, nr. 46, iunie 2007, pag. 2)
„A trece genocidul ca act politic antiromânesc din sarcina celor care l-au conceput, dirijat şi impus pe seama unor temniceri, de la simplul gardian, la directorul de închisoare, executanţi încorsetaţi în rigori militare, aşa cum încearcă să o facă o echipă de simbriaşi din presă, este egal cu operarea de diversiuni şi intoxicări spre a ascunde adevărul istoric şi a exonera de răspunderi bestiile criminale care au îndoliat un popor, hărăzindu-i o epocă de mucenicie prin teroare şi dictatură poliţienească.
Consider diversiune manevra de a impune prin mass media şi orice fel de referire scrisă, numele româneşti adoptate de membrii comandourilor alogene încuibate pe toată ierarhia puterii. Este o metodă abilă de a trece pe seama autohtonilor atât impunerea bolşevismului, cât şi crimele în masă săvârşite de alogeni”. (Radu Theodoru, Contra-Raport Tismineţky-Băsescu (IV) în Santinela, nr. 17, iunie 2007, pag. 3)
„Poporul Român aspiră la cercetare ştiinţifică şi exprimare liberă a concluziilor acesteia în orice domeniu, indiferent că ele plac sau nu plac unora, indiferent de adevărul sau eroarea pe care aceste concluzii le-ar conţine, adevăr şi eroare ce vor ieşi la lumină cu timpul, după cum s-au petrecut lucrurile totdeauna, fără intervenţia nici unui fel de poliţie sau justiţie represivă în materie de gândire şi de cunoaştere. Nimeni nu are dreptul să ne interzică cercetarea ştiinţifică a oricăror popoare, evenimente, fapte, întâmplări, obiceiuri, religii, superstiţii şi orice altceva”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)
„Desigur, e excelent să se lupte «contra rasismului, antisemitismului şi a resurgenţelor nazismului»(;) dar este tipic faptul că guvernul ar prefera s-o facă reducând la tăcere sursele de informaţii contradictorii, ceea ce echivalează cu a viola spiritul în care au fost concepute libertatea gândirii, a cuvântului şi a presei, singurele care fundamentează libertatea de opinie. Căci, în fine e dificil să se facă deosebirea între «adevăraţii» şi «pretinşii» istorici, dacă nu li se dă voie tuturor să se exprime, şi pare curios că un guvern republican îşi propune să impună publicului o anumită viziune asupra istoriei şi să-i întemniţeze pe oamenii care propun alta.
Există aici o confuzie(;) periculoasă între libertatea de a afirma sau nega şi libertatea de a lăuda sau de a condamna.
Se înţelege clar că un guvern îşi exercită legitim funcţiile atunci când interzice să se facă apologia unei crime, a unui viciu, a unui drog. E mai greu de înţeles de ce interzice să se discute despre existenţa acelei crime, a acelui viciu sau a acelui drog: cu cât e mai absurdă o teză care le neagă, cu atât va fi mai uşor recunoscută ca atare şi se va descalifica de la sine. Interzicerea unei informaţii, fie şi mincinoase, înseamnă a da impresia că se doreşte să se ascundă ceva, fără a mai pune la socoteală faptul că o asemenea măsură nu pare deloc conformă cu Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului pe care se bazează Constituţia.
În mod vizibil, manipularea informaţiei a devenit o procedură firească (o procedură curentă – n.n.) în spiritul puterilor publice. S-ar zice că am revenit la vremurile când Inchiziţia dădea foc cărţilor cărora nu le aproba conţinutul”. (Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare. De la Calul Troian la Internet, Traducerea Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 222, 223)
Dezirabilitatea, în atari împrejurări, a omului care totuşi se încăpăţânează să gândească?...
Cea care-o ştim.
Dar…, merită?
Ce-aţi zice să nu ne pripim de-a răspunde?
Sugestia mea. Acceptaţi provocarea? Întâi trei întrebări:
I. De ce Hitler, deşi Germania era o mare putere tehnică, trimite armata germană (etnic germană!) pe frontul sovietic NEechipată cu carburanţi şi motoare care să reziste la gerurile iernii ruseşti? Şi aceasta în condiţiile în care, tot el, Hitler:
a) Precum însuşi mărturiseşte în Mein Kampf, fusese combatant în primul Război Mondial, în calitate de militar; adică e imposibil să nu fi ştiut adevărul elementar că orice război, indiferent cât de roz şi de fulger s-ar profila la început, nu-i deloc exclus să se transforme – urmare ivirii pe neaşteptate a unor circumstanţe independente de voinţa celui care îl proiectează – să se transforme într-o confruntare de uzură, care să dureze ani şi ani.
b) Iarăşi conform propriilor lui mărturisiri:
o Avea deplină cunoştinţă că pe Napoleon gerul îl înfrânsese sub zidurile Moscovei.
(„Nu am avut de luat o decizie mai gravă, pe tot parcursul acestui război, decât aceea de a ataca Rusia. Spusesem dintotdeauna că trebuia să evităm cu orice preţ războiul pe două fronturi şi, de altfel, nimeni nu se îndoieşte că am meditat mai mult decât oricine asupra experienţei lui Napoleon”. (Adolf Hitler, Însemnarea intimă din 15 februarie 1945, în Adolf Hitler, Testament politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, pag. 39))
o Dificultăţile pe care i le provocase nereuşita campaniei militare a Italiei în Grecia l-au forţat să întârzie cu aproape o lună şi jumătate declanşarea atacului asupra Uniunii Sovietice.
(„De ce anul 1941? Pentru că trebuia să întârziem cât mai puţin posibil, şi să întârziem cu atât mai puţin cu cât, în vest, adversarii noştri nu încetau să-şi sporească puterile. De altfel, nici Stalin însuşi nu stătea cu mâinile-n sân. Pe ambele fronturi, timpul acţiona împotriva noastră. Prin urmare, nu se pune întrebarea: «De ce deja din 22 iunie 1941?», ci «De ce nu mai devreme?». Fără dificultăţile create de italieni, cu campania lor idioată din Grecia, i-aş fi atacat pe ruşi cu câteva săptămâni înainte”. (Adolf Hitler, Însemnarea intimă din 15 februarie 1945, în Adolf Hitler, Testament politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, pag. 41)
„Dacă războiul ar fi rămas un război condus de Germania, nu de Axă, am fi putut ataca Rusia încă din data de 15 mai 1941. Având la activ numai victorii totale şi indiscutabile, am fi putut termina campania înainte de sosirea iernii”. (Adolf Hitler, Însemnarea intimă din 17 februarie 1945, în Adolf Hitler, Testament politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, pag. 51))
o Urmare aceloraşi dificultăţi, era nevoit să înceapă cu forţe militare diminuate atacarea colosului de la Răsărit.
(„Deşi incapabili deja să reziste în Abisinia şi în Cyrenaica, italienii au avut tupeul, fără a ne cere părerea şi fără măcar a ne anunţa, de a se lansa într-o campanie absolut inutilă contra Greciei. Dezonorantele lor eşecuri au stârnit contra noastră ranchiuna anumitor balcanici. De altfel, acolo trebuie să se caute cauzele rigidizării şi ale schimbării de atitudine a iugoslavilor, în primăvara anului 1941.
Acest lucru ne-a determinat, contrar tuturor planurilor noastre, să intervenim în Balcani, ceea ce a provocat o întârziere catastrofală în declanşarea războiului contra Rusiei. Ne-am consumat acolo unele dintre cele mai bune divizii.
În sfârşit, aceasta ne-a obligat să ocupăm teritorii imense unde, în alte condiţii, trupele noastre nu ar fi fost necesare. Ţările balcanice se cantonaseră voluntar într-o neutralitate binevoitoare în privinţa noastră. În ceea ce-i priveşte pe paraşutiştii noştri, aş fi preferat să-i lansez asupra Gibraltarului, decât asupra Corintului şi a Cretei”. (Adolf Hitler, Însemnarea intimă din 17 februarie 1945, în Adolf Hitler, Testament politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, pag. 50))
II. De ce Stalin (Djugaşvili pe numele său adevărat – adică în traducere, «fiul evreului») timp de nu mai puţin de un an şi jumătate – adică până la contraofensiva sovietică de la Stalingrad –, opune experimentatei şi, totodată, bineînzestratei cu muniţie armate germane trupe sovietice alcătuite din etnici ruşi neinstruiţi, neînarmaţi şi flămânzi, însă constrânşi, prin mitralierele politrucilor care-i mânau permanent din spate, să lupte mereu în linia I-a? Asta în condiţiile în care odată cu Stalingradul – şi cu tancurile lui sovietice de fabricaţie S.U.A. –, Stalin a scos, ca din pământ, valuri-valuri de trupe de o calitate cu totul opusă celor decimate sub tirul germanilor, de-acum aproape îngheţaţi şi aflaţi în retragere dezordonată.
III. De ce marea finanţă internaţională îl aduce pe Hitler la putere în Germania, îi susţine efortul de înarmare şi, mai cu seamă, nici până la finele războiului (adică fără întrerupere – ceea ce înseamnă inclusiv pe toată vremea Holocaustului) nu încetează să sprijine maşina de război germană?
(„În realitate, industriaşii şi afaceriştii bogaţi din cercurile financiar-bancare internaţionale au fost cei care i-au garantat succesul lui Hitler. După ce Hitler a pierdut votul popular în cadrul alegerilor organizate în 1932, în favoarea bătrânului erou de război, feldmareşalul Paul von Hindenburg, treizeci şi nouă de lideri din lumea afacerilor, cu nume cunoscute precum Krupp, Siemens, Thyssen, Bosch au semnat o petiţie adresată lui Paul von Hindenburg în care se cerea ca Hitler să fie numit Cancelar al Germaniei.
Acest târg, care l-a adus pe Hitler la conducerea guvernului, a fost făcut în casa bancherului baron Kurt von Schroeder, la 4 ianuarie 1933. Potrivit spuselor lui Eustace Mullins, la această întâlnire au luat parte de asemenea şi John Foster şi Allen Dulles de la firma de avocaţi Sullivan&Cromwell din New York, care reprezentau Banca Schroeder. Anul următor, atunci când Rosenberg l-a reprezentat pe Hitler în Anglia, el s-a întâlnit cu directorul sucursalei de la Londra a băncii lui Schroeder, T.C. Tiarks, care era şi director în cadrul Băncii Angliei. Pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial, banca Schroeder a acţionat ca agent financiar pentru Germania, atât în Anglia, cât şi în S.U.A.”. (Jim Marrs, Guvernarea secretă a Lumii. Istoria secretă ce leagă între ele Comisia Trilaterală, Francmasoneria şi Marile Piramide, Traducerea Nicolo Della Pupa, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 123)
„Însă sursa principală de putere a lui Hitler venea de la un cartel de chimicale numit I.G. Farben (numele este prescurtarea de la Interssen Gemeinschaft Farben). Importanţa sprijinului acordat de I.G. Farben mişcării socialiste a fost relevată într-o carte despre cartel, care afirma: «fără imensele facilităţi de producţie ale I.G. Farben, departamentul său dezvoltat de cercetări, variata experienţă tehnică şi concentrarea sa monopolistă de putere economică, Germania nu şi-ar fi putut permite să înceapă războiul de agresiune din septembrie 1939.»
Exista însă o sursă mai puţin cunoscută a enormei puteri economice de care se bucura I.G. Farben: Wall Street, SUA. «Fără capitalul oferit de Wall Street, în primul rând nu ar fi existat nici un I.G. Farben şi, aproape sigur, nici un Adolf Hitler şi nici un al doilea război mondial.»
I.G. Farben s-a înfiinţat în 1924, când bancherul [cetăţean] american Charles Dawes a contractat o serie de împrumuturi externe totalizând 800 de milioane de dolari pentru a organiza marile companii de oţel şi chimicale în carteluri, printre care şi I.G. Farben. Profesorul Carrol Quigley defineşte Planul Dawes: «în mare, un proiect al lui J.P. Morgan.»
Trei companii participante la Wall Street, Dillon, Read&Co, Harris, Ford&Co, împreună cu National City, s-au ocupat de trei sferturi din împrumuturile folosite pentru crearea acestor carteluri”. (Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul Noii Ordini Mondiale, Traducerea Johann Dumitrescu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 15)
„(;)Adevărata importanţă a I.G. Farben în eforturile de război ale lui Adolf Hitler consta în utilizarea procesului cunoscut ca hidrogenare, producerea de benzină din cărbune, creată de cartelul de chimicale I.G. Farben. Germania nu dispunea de resurse naturale pentru producţia de benzină, şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care a fost înfrântă în primul război mondial. Un om de ştiinţă german a descoperit în 1909 procesul de transformare a cărbunelui în benzină (Germania dispunea de mari rezerve de cărbune), dar procesul tehnologic nu fusese definitivat în timpul războiului. În august 1927, Standard Oil a acceptat să participe la un program de cooperare în domeniul cercetării şi dezvoltării procesului de hidrogenare, pentru a rafina petrolul necesar Germaniei pentru a pregăti cel de-al doilea război mondial.
Şi, în cele din urmă, la 9 noiembrie 1929, cele două companii gigantice au semnat un contract de cartel”. (Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul Noii Ordini Mondiale, Traducerea Johann Dumitrescu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 16)
„După cum s-a exprimat un purtător de cuvânt al companiei Standard Oil: «I.G. Farben nu va intra pe piaţa ţiţeiului – şi noi nu vom intra pe piaţa chimicalelor».
Acest contract de cartel a fost extrem de important pentru război, căci, până la sfârşitul războiului, Germania a ajuns să asigure prin eforturi proprii 75% din necesarul de combustibil prin sintetizare.
Mai important a fost faptul că aceste uzine n-au fost bombardate de Aliaţi, aşa că, până la sfârşitul războiului, cam 25-30 de rafinării germane erau încă funcţionale, fiind afectate în proporţie de numai 15%”. (Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul Noii Ordini Mondiale, Traducerea Johann Dumitrescu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 16)
„William Bramley remarca existenţa următoarelor conexiuni financiar-bancare internaţionale: Max Warburg, un important bancher [cetăţean] german, şi fratele său, Paul Warburg, care jucase un rol crucial în înfiinţarea Sistemului Rezervelor Federale din SUA, erau totodată directori la Interessen Gemeinschaft Farben sau I.G. Farben(;). La rândul său, H.A. Metz de la I.G. Farben era director al Băncii Warburg din Manhattan, care mai târziu a devenit o parte componentă a lui Chase Manhattan Bank, ce aparţinea familiei Rockefeller”. (Jim Marrs, Guvernarea secretă a Lumii. Istoria secretă ce leagă între ele Comisia Trilaterală, Francmasoneria şi Marile Piramide, Traducerea Nicolo Della Pupa, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 124, 125) „Unul dintre directorii americani de la I.G. Farben era C.E. Mitchell, care era şi unul dintre directorii Băncii Rezervelor Federale din New York şi ai lui National City Bank, aparţinând familiei Warburg. Preşedintele concernului I.G. Farben din Germania, Herman Schmitz, era de asemenea şi membru al consiliilor de administraţie de la Deutsche Bank şi Banca de Reglementări Internaţionale. În 1929, Schmitz a fost ales preşedinte al consiliului de Administraţie al National City Bank, devenită acum Citibank”. (Jim Marrs, Guvernarea secretă a Lumii. Istoria secretă ce leagă între ele Comisia Trilaterală, Francmasoneria şi Marile Piramide, Traducerea Nicolo Della Pupa, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 125))
Aşadar?...
CU DUMNEZEU ÎNAINTE!
-------------- * * --------------
DJUGAŞVILI. NUMELE ADEVĂRAT AL LUI STALIN
„Numele «Djugaşvili» înseamnă în georgiană «fiu de evreu». În această limbă, pentru evreu se spune literar «uria», dar există de asemenea şi cuvântul «djuga», sinonim cu «uria», care indică originea evreilor caucazieni, veniţi aici dintr-o colonie portugheză. Cealaltă parte a numelui lui Stalin, «şvili», înseamnă în georgiană «fiu»”. (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997, pag. 72)
(„Cine a fost Iosif Vissarionovici Stalin?
Se spune că era creştin ortodox de «sânge pur» georgian, născut la Gori, în Caucazia, şi că pentru un timp a frecventat un seminar. Deşi există diverse «documente» cum ar fi fotografiile şi fotocopiile, care pot fi adevărate sau false, fiindcă au apărut după revoluţia comunistă, ofiţerii Serviciului Secret Român au cules propriile lor informaţii chiar în Caucazia, în timpul celui de al doilea război mondial, informaţii care scot la lumină şi dezvăluie, cel puţin pentru noi, misterul vieţii şi carierei lui Stalin. Ca religie, familia lui se pare că a fost într-adevăr creştin ortodoxă, dar ca «rasă» Stalin nu era un georgian pur. De multe ori evreii care trăiesc izolaţi într-o societate creştină preferă, din comoditate, să adopte în mod formal religia comunităţii, ca să nu fie priviţi de creştini ca indivizi periculoşi. Dar asta nu schimbă cu nimic caracterul acestor oameni şi, ori de câte ori se iveşte ocazia, ei se ridică împotriva religiei adoptive, de a cărei protecţie nu mai au nevoie şi, ca buni evrei ce sunt de fapt, încearcă să o distrugă. Stalin, dictatorul roşu, a fost evreu de origine şi în acest sens există multe probe.
Adevăratul nume al lui Stalin era David Visarion Djugaşvili, căruia i se mai spunea şi Koşba. Numele de Iosif şi Visarion, pe care le purtau Stalin şi tatăl său, nu erau folosite de creştinii ortodocşi. Creştinii nu primeau nume de origine evreiască precum Iosif, Benjamin, Solomon, Miriam etc., ci nume de origine grecească, slavă şi latină, pe lângă cele locale. De aici, o primă concluzie: prenumele lui Stalin indică de la început că este evreu de origine.
Numele «Djugaşvili» înseamnă în georgiană «fiu de evreu». În această limbă, pentru evreu se spune literar «uria», dar există de asemenea şi cuvântul «djuga», sinonim cu «uria», care indică originea evreilor caucazieni, veniţi aici dintr-o colonie portugheză. Cealaltă parte a numelui lui Stalin, «şvili», înseamnă în georgiană «fiu».
Numele de Koşba sau Koba, sub care era cunoscut Stalin ca revoluţionar în Caucaz, nu era decât numele legendarului evreu Bar-Koşba, care în [anul] 165 d.C. a condus o răscoală a evreilor împotriva romanilor, în timpul domniei lui Hadrian. În această răscoală Bar-Koşba a fost numit de către marii rabini «Mesia», dar răscoala s-a terminat rău pentru evreime, care a fost împrăştiată de romani în diferite provincii ale Imperiului. Pentru că adevăratul său nume îi trăda originea evreiască, Stalin a preferat să-l schimbe cu cel rusesc de Iosif Vissarionovici Stalin.
Originea îi era trădată şi de trăsăturile feţei. Georgienii sunt în general oameni înalţi şi bine dezvoltaţi fizic, pe când Stalin avea doar un metru şaizeci înălţime. Acest fapt i-a obligat pe urmaşi să-l urce pe un scaun «invizibil» în lăcaşul Mausoleului, ca să apară mai «impozant» pentru masele care defilau în şiruri nesfârşite prin Piaţa Roşie din Moscova. Fizionomia lui Stalin era tipic evreiască şi probabil de aceea, ca să-i ascundă aceste trăsături, toate fotografiile care i se publicau erau în prealabil retuşate.
Familia, sau mai bine zis familiile lui Stalin au fost de origine pur evreiască. Prima soţie a lui Stalin era o evreică din Caucaz, Kati Schwanitz, cunoscută sub numele de Katerina Şvanidze. Ea a fost mama lui Iacob Davidovici Djugaşvili (de ce Iacob şi nu un nume autentic rus sau caucazian?), fiul cel mare al lui Stalin, capturat în timpul războiului de germani, în ziua de 16 iulie 1941, şi dispărut, probabil executat la sfârşitul războiului. A doua nevastă a fost Nadia Alleluiah, cunoscută sub pseudonimul de Aleluieva. Fosta secretară particulară a lui Stalin i-a devenit nevastă, mamă a lui Vasili şi a Svetlanei Stalin. Nadia Alleluiah a fost asasinată de propriul ei soţ, în 1932, din cauza relaţiei adultere cu evreul Gleizer, el însuşi executat în acelaşi an din ordinul lui Stalin, ca «troţkist». Sinuciderea Nadiei Aleluieva a fost o minciună scornită de comunişti pentru a-l apăra pe Stalin, care îşi ucisese propria nevastă. A treia nevastă a dictatorului roşu, Rosa Kaganovici, era, cum se ştie, sora faimoşilor Kaganovici, evrei care deţineau un adevărat control asupra U.R.S.S., fiindcă au fost singurii care, în ciuda schimbărilor specifice regimului roşu, s-au menţinut în posturi cheie şi controlau cea mai importantă ramură a vieţii economice comuniste, industria.
Cel de-al doilea fiu al lui Stalin, Vasili Iosipovici Djugaşvili, general în armata rusă, căruia i se spunea «Vulturul» pe vremea când trăia tatăl său, are o faţă tipică de evreu: păr roşu, faţă plină de pistrui, nări de evreu, urechi mari şi buze groase. Cât timp a trăit Stalin, fiul lui a locuit la Moscova şi era considerat unul dintre cele mai respingătoare personaje de la Kremlin.
Fiica lui Stalin, Svetlana, s-a căsătorit în 1951 cu evreul Mihail Kaganovici, unul din stăpânii Rusiei sovietice. Întrebarea e: de ce nu s-a căsătorit Svetlana cu un rus oarecare, ci tocmai cu un evreu? Fireşte, pentru că şi ea era evreică şi respecta normele Talmudului, care interzice evreilor să se căsătorească cu ne-evrei, pentru a nu altera «poporul ales de Dumnezeu».
Între anii 1949-1950, Svetlana Stalin a fost în relaţii amoroase cu ziaristul evreu Alexei Keplen. Svetlana ar fi putut găsi uşor în «paradisul» creat de tatăl ei un iubit rus. Dar, cum ruşii de atunci şi de azi sunt doar sclavi ai evreimii ascunse sub pseudonime, ei nu şi-ar fi putut permite să întreţină relaţii cu «elita evreiască» reprezentată de Svetlana Iosipovici Djugaşvili.
Cum se explică faptul că georgianul de «sânge pur» s-a preocupat de problema naţională evreiască încă din 1912? În acel an, Djugaşvili a scris un articol intitulat «Problema naţională şi social-democraţia», în care se ocupa în principal de problema naţională evreiască. Articolul a fost publicat la Viena în numerele 3, 4 şi 5 din 1913 ale revistei «Prosvescenie». Stalin amintea că există un număr mare de evrei în Daghestan şi Caucazia, adică ţara lui de origine, şi se ocupa de posibilitatea organizării evreimii într-o naţiune. Înainte de a scrie acest articol, Stalin a consultat o bi[bli]ografie vastă pe această temă, printre care «Problema naţională» a lui Springer, «Problema naţională şi social-democraţia» a lui Bauer, ambii evrei(;), şi protocoalele celui de-al IV-lea, al VI-lea şi al VII-lea Congres Evreiesc, care au avut loc la Bielostok (Polonia) în aprilie 1901, la Zürich (Elveţia) în aprilie 1905 şi la Lvov (Polonia) în decembrie 1906, ca şi protocoalele celui de-al VIII-lea şi celui de al IX-lea Congres al Bund-ului evreiesc, desfăşurate în septembrie 1910 la Lvov şi iunie 1912 la Viena. De ce acorda Stalin atâta interes problemei internaţionale a evreilor, cu mult înainte de revoluţia comunistă?”... (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997, pag. 72, 73)
„Orice persoană cu judecată care nu se lasă influenţată de presă înţelege fără mari dificultăţi că nici un ne-evreu nu ar fi putut anihila din interiorul Rusiei puterea organizată de zecile de evrei(;) creatorii statului sovietic. Şi nici un ne-evreu, spre exemplu Stalin (dacă n-ar fi fost evreu de origine) n-ar fi fost tolerat şi ajutat de un grup de evrei ca Apfelbaum (Zinoviev), Rosenfeld (Kamenev), Sobelsohn (Radek) etc., să îl elimine pe unul de-ai lor, cum a fost cazul lui Bronstein (Troţki)”. (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997, pag. 87)
„Orice om «fără experienţă politică», dar cu capul limpede ştie că atunci când este vorba despre o bandă de asasini, cum a fost cea a organizatorilor şi conducătorilor revoluţiei bolşevice, nu poate exista niciodată înţelegere între membrii ei şi că, mai devreme sau mai târziu, vor apărea rivalităţi interne, diferenţe care vor conduce la lichidarea celui mai slab. Aşa s-a întâmplat între Stalin şi Troţki şi mai târziu între Stalin şi Kamenev, Buharin, Radek etc. Nu este vorba aici de antisemitism, ci de o simplă rivalitate tribală”. (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997, pag. 87)
„Evreii din Occident şi instrumentele lor recrutate dintre creştini au dat lumii o versiune greşită despre luptele interne din Rusia, ca să creeze impresia că cei «câţiva» evrei amestecaţi «din întâmplare» în revoluţia bolşevică au fost excluşi şi înlocuiţi cu «ruşi antisemiţi» şi că nici comunismul nu este altceva decât o nouă «reeditare» a vechiului imperialism ţarist, la fel de antisemit ca şi acela. Ignoranţa Occidentului cu privire la organizarea secretă şi la conducerea omorurilor din Rusia, dar mai ales cu privire la adevărata naţionalitate a autorilor a permis ca minciunile iudeo-masoneriei să ia locul adevărului”. (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997, pag. 87)
„Cei implicaţi în conspiraţia iudaică mondială au adus lumea în starea de confuzie de astăzi. Evreii nu sunt proşti şi ştiu ce fac. Singurii care nu înţeleg ce se întâmplă sunt ne-evreii. Câteva milioane de evrei organizaţi şi lucrând pe ascuns sunt pe punctul de a distruge viaţa şi fericirea tuturor popoarelor lumii.
În ciuda luptelor interne pe care le-a dus împotriva fraţilor săi rivali, Stalin şi-a interpretat fără cusur rolul în conspiraţie – tocmai de aceea masoneria iudaică americană i-a cedat cu atâta uşurinţă jumătate din Europa şi aproape toată Asia”. (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997, pag. 87)
„Lupta dintre Stalin şi Troţki a fost o consecinţă firească a morţii lui Lenin. Întotdeauna când moare un dictator moştenitorii lui se luptă pentru a-i lua locul. Aşa s-a întâmplat şi în Rusia.
Iudaismul occidental ţipa că «georgianul» Stalin a înlăturat «vechea gardă» (evreiască) a lui Lenin prin procese şi epurări. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Stalin a înlăturat vechea gardă leninistă, dar numai pentru a o înlocui cu alta asemănătoare. Mai abil decât Troţki în materie de intrigi politice şi cu ajutorul evreilor Apfelbaum, Rosenfeld, Sobelsohn sau, cum se prezentau ei, Zinoviev, Kamenev, Radek, şi alţii, Stalin a reuşit să învingă. Dar asta nu a schimbat cu nimic natura regimului comunist, politica lui şi soarta poporului rus”. (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997, pag. 87))
-------------- * * --------------
BIBLIOGRAFIE
(nominalizez în ea doar materiale din care
am citat sau la care am făcut referire directă)
1. XXX, Cuvântul legionar, An III, nr. 39, noiembrie 2006 [C.L. III. 39]; An III, nr. 46, iunie 2007, [C.L. III. 46]; An IV, nr. 53, ianuarie 2008, [C.L. IV. 53]; An IV, nr. 55, martie 2008, [C.L. IV. 55]; An IV, nr. 60, iulie 2008, [C.L. IV. 60]
2. XXX, Obiectiv Legionar, An II, nr. 1(7), ianuarie 2004, [O.L. 1(7)]
3. XXX, Santinela, nr. 17, iunie 2007
4. XXX, Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I, Coordonatori Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003
5. Angelsdorf Wilhelm von, Imperialismul Noii Ordini Mondiale, Traducerea Johann Dumitrescu, Editura Antet, Bucureşti, f.a.
6. Bădescu Ilie, Cu faţa spre Bizanţ. Jurnal, Editura Evex, Bucureşti, 1998
7. Coja Ion, Holocaust în România? Suită de documente şi mărturii adunate şi consemnate de ION COJA, în folosul parlamentarilor şi al autorităţilor implicate în elaborarea, aprobarea şi aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României, Editura Kogaion, Bucureşti, 2002, [HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?]; Notă explicativă(2), cuvânt introductiv la lucrarea: Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I, Coordonatori Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003
8. Eminescu Mihai, «Românul» continuă a se ocupa…, Timpul, VI, nr. 20 din 27 ianuarie 1881, în Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, PUBLICISTICĂ, 1 ianuarie 1881 – 31 decembrie 1881, Timpul, cu 28 de reproduceri după manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1985
9. Hitler Adolf, Mein Kampf, Ediţie în limba română, Editura Pacifica, Bucureşti, 1993; Testament politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, [T.P.]; Însemnarea intimă din 15 februarie 1945, în [T.P.]; Însemnarea intimă din 17 februarie 1945, în [T.P.]
10. Iorga Nicolae, De ce atâta ură?, 6 iulie 1940, Neamul Românesc – în [HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?]
11. Marrs Jim, Guvernarea secretă a Lumii. Istoria secretă ce leagă între ele Comisia Trilaterală, Francmasoneria şi Marile Piramide, Traducerea Nicolo Della Pupa, Editura Antet, Bucureşti, f.a.
12. Petrescu Toma, Conspiraţia lojilor – Francmasonerie şi Creştinism – , Ediţia a IV-a, Imprimeriile Frăţia Românească, Bucureşti, 1941
13. Romanescu Traian, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997
14. Theodoru Radu, Contra-Raport Tismineţky-Băsescu (IV) în Santinela, nr. 17, iunie 2007
15. Uniunea Vatra Românească, Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, Uniunea Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor, Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi şi Luptători Anticomunişti, Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie ’89, Fundaţia George Manu, Comunicat, Bucureşti, 16 aprilie 2002 – în [HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?]
16. Usca Teodor, Apel la raţiune (II), în [C.L. IV. 60]
17. Volkoff Vladimir, Manualul corectitudinii politice. Defectele democraţiei, Editura Antet, Bucureşti, f.a.; Tratat de dezinformare. De la Calul Troian la Internet, Traducerea Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, f.a.
18. Zelea Codreanu Nicador, România ca un hotel, în [C.L. III. 39], [C.L. IV. 56]; Pe cine sperie Mişcarea Legionară în [C.L. III. 46]; Cui îi e frică de Legiune, în [C.L. IV. 54]; Despre Mişcarea Legionară, în [C.L. IV. 56]
19. XXX, Jewish Banker, de Comte de Saint-Aulaire din Geneve contra la Paix, Librarie Plan, Paris, 1936, apud [O.L. 1(7)]
-------------- * * --------------
Multumim @oana pentru postarea lucrarii, noi de altfel am incarcat-o pe saitul www.victoriafinala.com la adresa http://www.victoriafinala.com/data/carti_electronice.php
Te mai asteptam cu comentarii si alta data.
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm ca înainte de a vă expedia mesajul să vă alegeți un nume pentru a nu crea confuzii în dezbateri. Mulțumim pentru înțelegere.
Dacă nu aveți de spus nimic constructiv, nu scrieți. Nu vor fi publicate comentarii lipsite de sens sau în care sunt atacate organizații naționaliste și membri ai acestora.
„Fiecare va trebui să știe că pentru atitudinea sa va răspunde. Nu poate trăi pe lume o nație dispusă la toate părerile, la toate atitudinile...”