Acţiunea de căutare şi deshumare a lui Valeriu Gafencu în oraşul Târgu Ocna, judeţul Bacău

CENTRUL DE INVESTIGARE A CRIMELOR COMUNISMULUI DIN ROMÂNIA

- COMUNICAT DE PRESĂ -

Acţiunea de căutare şi deshumare a lui Valeriu Gafencu în oraşul Târgu Ocna, judeţul Bacău

În baza unei solicitări primite la CICCR în data de 20 iunie 2011 din partea d-nei Valentina Gafencu, au fost începute o serie de investigaţii privitoare la stabilirea locului unde au fost îngropate rămăşiţele pământeşti ale fratelui acesteia, Valeriu Gafencu, care a murit la data de 18 februarie 1952 în penitenciarul-spital de la Târgu Ocna. În urma cercetărilor noastre de teren, s-a stabilit faptul că trupul lui Valeriu Gafencu a fost înhumat în apropierea penitenciarului din Târgu Ocna, în perimetrul cimitirului situat lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena aflată în Parohia Poieni, pe strada Crizantemelor. În încercarea de căutare, identificare şi recuperare a osemintelor celui care a fost Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, cum l-au numit toţi cei care l-au cunoscut, numire care a fost instituţionalizată de către monahul Nicolae Steinhardt, CICCR organizează începând cu data de 5 septembrie 2011, timp de câteva zile, o cercetare arheologică în spaţiul acestui cimitir.

În penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, conform surselor documentare existente, numai în perioada dintre anii 1950 şi 1954 au decedat un număr de 54 de persoane, care erau condamnate pentru delicte politice. După deces, cadavrele acestora au fost înhumate în cimitirul de lângă biserica situată în apropierea închisorii. Din informaţiile obţinute, rezultă că corpurile defuncţilor au fost înhumate fără sicriu, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce. Până în prezent nu cunoaştem să existe vreo evidenţă întocmită care să privească eventuala localizare în teren a acestor înhumări. Gropile au fost săpate în incinta cimitirului, pe terenul neocupat atunci de mormintele mai vechi, unele marcate cu cruci din lemn, altele cu monumente funerare din piatră, acestea din urmă existând şi astăzi. Între anii 1977 şi 1997, timp în care imobilul penitenciarului a adăpostit Sanatoriul pentru bolnavi psihici, pacienţii decedaţi aici, care nu au fost puţini, au fost îngropaţi tot în spaţiul acestui cimitir. Multe din aceste morminte, deşi la început aveau cruce, nemaifiind întreţinute şi revendicate, odată cu trecerea timpului au fost date uitării iar locurile au fost ocupate de morminte ulterioare. Ulterior, spaţiul din cimitir care nu mai era ocupat de morminte vizibile, a fost parcelat şi împărţit credincioşilor din parohia locului pentru locuri de înmormântare. Ca urmare, în prezent, terenul cimitirului este aproape în întregime ocupat de morminte mai noi sau mai vechi. În multe cazuri, gropile mormintelor contemporane au afectat, parţial sau integral, şi mormintele foştilor deţinuţi politici care au fost îngropaţi în acel perimetru. Spaţiul din cimitir rămas liber mai cuprinde doar o suprafaţă restrânsă de teren situată în colţul de nord-vest al cimitirului, care, nu peste multă vreme, va fi ocupată şi aceasta de morminte. Din păcate, având în vedere această stare de lucruri constatată în teren, o intervenţie arheologică în scopul menţionat mai poate fi de actualitate doar acum, aceasta fiind strict limitată doar la acea suprafaţă redusă din cadrul cimitirului, care încă nu este ocupată de morminte. Ceea ce nu au vrut sau nu au reuşit să facă alţii înaintea noastră, încercăm să facem noi acum cu posibilităţi modeste, însă, având în vedere incertitudinile inerente şi mai ales condiţiile obiective de la faţa locului, şansele îndeplinirii scopului acţiunii noastre sunt mult diminuate.

Operaţiunea va fi executată de o echipă specializată în astfel de acţiuni, coordonată de către d-nul Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, alături de care se vor afla Paul Scrobotă, arheolog şi director al Muzeului de Istorie din Aiud, Horaţiu Groza, arheolog la Muzeul de Istorie din Turda şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR, fondator şi fost preşedinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România.

Acţiunea este organizată în colaborare cu Asociaţia Filantropică “Sfântul Iosif Mărturisitorul“ din Baia Mare, care va fi reprezentată la faţa locului de către d-nul Ioan Chertiţie, coordonatorul proiectului „Pe urmele martirilor din închisorile comuniste”.

Activităţile de cercetare arheologică vor fi sprijinite de către Primăria oraşului Târgu Ocna şi de d-na primar, ec. Floarea Ivanov, precum şi de Şcoala Naţională de Pregătire a Agenţilor de Penitenciare din localitate. Susţinere vom avea şi din partea d-nului părinte paroh Cristian Gabriel Mazilu de la biserica ortodoxă Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Târgu Ocna.

Indiferent de rezultatul final al încercării noastre, încărcătura istorică şi morală al acestui demers - care, in cazul dat, încearcă practic în ultimul ceas recuperarea memoriei unor mari români care s-au jertfit pentru ţară, pentru Hristos şi credinţa strămoşească – reclamă ca astfel de fapte să se desfăşoare sub oblăduirea Bisericii Naţionale şi a ierarhului locului. De aceea, lucrările de cercetare de la Târgu Ocna se vor desfăşura sub patronajul Preasfinţiei Sale Ioachim Băcăuanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

Această încercare creştinească, cu vrerea lui Dumnezeu, poate aduce alinare sufletească pentru cei care mai supravieţuiesc şi care au pătimit pe nedrept în anchetele Securităţii şi în temniţele comuniste, şi de care nimeni nu se mai interesează. Astfel de fapte reprezintă şi un mod de recunoştinţă adusă memoriei celor care astăzi nu mai sunt printre noi, dintre care foarte mulţi au murit ca nişte martiri, fiind ucişi fără judecată sau în timpul detenţiei, şi ale căror trupuri au fost aruncate aiurea în morminte rămase până astăzi necunoscute.

Valeriu Gafencu (1921-1952)

Valeriu este unul dintre tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc. S-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Singerei, judetul Bălţi, în Basarabia. Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Ţarii, adunarea reprezentativa care a votat în 1918 Unirea cu România. În anul 1941, pe când era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi, a fost arestat din motive politice şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A fost încarcerat pentru început la închisoarea de la Aiud unde a rămas pentru mai mulţi ani, după care a fost transferat la închisoarea din Piteşti. În aceste temniţe, datorită condiţiilor de detenţie, agravate după instaurarea în ţară a regimului comunist, a contactat mai multe boli, acesta fiind preţul rezistenţei sale morale şi spirituale. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Ca urmare a acestui lucru, la sfârşitul anului 1949, Valeriu este transferat de la Piteşti pentru investigaţii medicale la închisoarea Văcăreşti, iar în februarie 1950 a fost trimis la penitenciarul-spital din Târgu Ocna, într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea sa timp de încă doi ani poate fi considerată drept o minune. Existenţa sa vreme de un deceniu între zidurile temniţei l-au întărit şi desăvârşit duhovniceşte. A fost un trăitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o şi cinstit-o cu dragoste. Chipul său era însă straniu, fiind scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă mai ales în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea sa nu se despărţeau în nici un fel de rugăciune. În ultimul an al vieţii, hemoptizia îl transformase intr-o epavă umană. La prima vedere, deoarece lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul său trup în suferinţă şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi. Cu aceasta figură de sfânt - care nu poate fi explicata natural, întrucât se ştie că boala care îl rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup, care supurau permanent, şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a sensibilizat chiar şi pe gardienii penitenciarului. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu sa-şi cunoască ziua morţii. Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţă din argint, pe care se pare că o avea de la logodnica sa, să-i fie pusă în gură, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, în jurul orei 13, după momente de rugăciune profundă, Valeriu a rostit ultimele lui cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul”. În curtea închisorii, lângă targa unde trupul său a fost depus înainte de a fi dus la groapă, au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar personalul închisorii s-a arătat tolerant faţă de acest fapt. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru Hristos si Neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa.

Penitenciarul din Târgu Ocna

În perioada comunistă, penitenciarul de la Târgu Ocna a servit pentru detenţia persoanelor bolnave de TBC, fiind caracterizat în literatura de specialitate drept o adevărată Bastilie sanitară a României comuniste.

Condiţiile climaterice mai deosebite ale zonei unde se află amplasată localitatea, au contribuit la înfiinţarea aici, la mijlocul secolului al XIX-lea, a unei închisori. Iniţiativa i-a aparţinut domnitorului moldovean Grigore Ghica, care fusese impresionat de condiţiile grele în care lucrau deţinuţii de la salina din localitate, unde acesta avea în proprietate şi un conac. Lucrările la construcţia închisorii au fost începute în anul 1851 şi au fost finalizate în 1855, în tot acest interval de timp deţinuţii fiind cazaţi, din dispoziţia domnitorului, în clădirea conacului. Edificiul, în formă de potcoavă, a fost ridicat lângă conacul domnesc, iar intrarea se făcea prin poarta conacului, care a devenit clădire administrativă. Capacitatea noului edificiu era de 12 camere, în fiecare putând fi cazaţi circa 30 de deţinuţi. Închisoarea propriu-zisă era destinată exclusiv condamnaţilor, dar numai pe timp de noapte, deoarece, ziua, aceştia erau duşi la ocnă pentru muncă. Până în anul 1931, denumirea oficială a penitenciarului a fost aceea de Închisoare centrală de muncă silnică. În acel an s-a constatat că majoritatea condamnaţilor de la Târgu Ocna sufereau de tuberculoză pulmonară şi, ca urmare, s-a dispus încetarea folosirii acestora la munca din salină. De atunci, închisoarea a fost transformată în loc de detenţie exclusiv pentru bolnavii de TBC. Deţinuţii consideraţi sănătoşi au fost transferaţi la alte penitenciare din ţară, iar cei bolnavi de TBC din alte închisori au fost aduşi la Târgu Ocna.

În anul 1936 s-a început construirea unei noi clădiri cu profil de sanatoriu TBC, un edificiu cu trei nivele, care a fost dată în folosinţă în 1939, an în care s-a început şi demolarea treptată a vechii închisori, mai puţin a clădirii administrative sau a fostului conac domnesc. Piatra rezultată din demolări a servit ulterior la construirea zidului împrejmuitor al noii închisori-spital.

În perioada 1851-1930, la Târgu Ocna au fost încarceraţi deţinuţi de drept comun, criminali şi tâlhari, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi pe termen limitat. În timpul primului război mondial, infracţiunile care predominau în fişele condamnaţilor au fost dezertările de pe front sau refuzul de a satisface serviciul militar. După 1930 aici au fost aduşi şi deţinuţi comunişti, printre care s-au numărat Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol şi Alexandru Drăghici. După 23 august 1944, comuniştii aflaţi în detenţie au fost eliberaţi iar imobilul a servit temporar drept spital de campanie.

În perioada comunistă, penitenciarul-spital TBC de la Târgu Ocna era considerat ca fiind o închisoare de categoria a II-a, care găzduia deţinuţi cu grad sporit de periculozitate. Penitenciarul a funcţionat cu specificul de spital pentru bolnavi de TBC până în anul 1977, când, în baza unei Hotărâri a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR şi a Decretului nr. 255 din 1977, penitenciarul a fost desfiinţat. Între 1977 şi 1997 stabilimentul a funcţionat ca şi cămin pentru bolnavi psihici cronici. Printr-un ordin al ministrului Justiţiei din 1997, penitenciarul-spital de la Târgu Ocna a fost reînfiinţat.

Perioada comunistă a închisorii-spital a consemnat mai multe categorii de deţinuţi: contrarevoluţionari, deţinuţi de drept comun, bărbaţi şi femei, şi deţinuţi minori, numai băieţi. În diverse perioade ale regimului comunist, numărul celor internaţi la Târgu Ocna a variat între 350 şi 550 de deţinuţi. În cursul anului 1950, la Târgu Ocna au fost transferaţi de la închisoarea din Piteşti câteva zeci de foşti studenţi TBC-işti. La Piteşti este cunoscut faptul că în perioada 1949-1952, conducerea Ministerului de Interne şi a Securităţii în complicitate cu o echipă de torţionari selectaţi din rândul condamnaţilor aflaţi atunci în penitenciarul de la Suceava, a iniţiat şi implementat un experiment diabolic, care a vizat reeducarea şi demascarea prin metode de tortură a deţinuţilor, în primul rând a celor consideraţi ca fiind legionari. Acest fenomen a vizat şi alte penitenciare din ţară, printre care şi Târgu Ocna. Aici, datorită condiţiilor mai speciale de detenţie, a faptului că închisoarea se afla amplasată în oraş, dar şi din cauza unor inabilităţi ale Securităţii, încercarea aplicării reeducării s-a dovedit a fi un eşec, în cele din urmă toată acţiunea plănuită a se desfăşura după normele testate la Piteşti fiind suspendată. Un rol important l-a avut şi Valeriu Gafencu, în jurul căruia s-au adunat toţi cei care se opuneau reeducării. La Târgu Ocna, nu numai că aşa ceva nu s-a putut aplica, însă în cele din urmă se poate spune că ceea ce s-a întâmplat acolo a fost tocmai opusul Fenomenului Piteşti. Dacă Piteştiul şi reeducarea au devenit un simbol al satanizării omului smuls din legătura cu Dumnezeu şi transformat în fiară pentru semeni, Târgu Ocna se află la polul opus. S-a ajuns aici la o atmosferă de înălţare creştină, unică în istoria gulagului românesc. La acest lucru a contribuit mult şi faptul că deţinuţii, suferinzi cu toţii de o boală contagioasă, aveau o oarecare libertate de mişcare în interiorul stabilimentului, iar personalul închisorii era rezervat de a veni în contact direct cu condamnaţii.

În perioada comunistă, până în anul 1968, penitenciarul a fost condus de următoarele persoane: Ioan Ionescu (1945), Constantin Ştirbu (1945), Nicolaeiu Costescu (1946), Ştefan Daniliuc (1946-1950), Anton Brumă (1950-1952), Petru Călin (1952-1953), Gheorghe Ciurcanu (1953-1966), Ştefan Vasile (1966-1968).

Anexe Foto (vezi ataşamentele):

1. Valeriu Gafencu în tinereţe.

2. Valeriu Gafencu înainte de arestare.

3. Valeriu Gafencu împreună cu mama sa în lagărul de muncă de la Galda de Jos, lângă Aiud.

4-5. Fişa matricolă penală a deţinutului Valeriu Gafencu (foile nr.1 şi nr.2).