Rămăşiţele eroilor din Primul Război Mondial, mâncate de şobolani la Poiana Sărată

Pe 15 august, locuitorii din Oituz-Poiana Sărată se vor întruni, cu mic, cu mare şi mai ales cu mic, cu bere să sărbătorească ziua localităţii şi să cinstească (în sensul bahic al termenului) memoria strămoşilor căzuţi la datorie acum 94 de ani, în Primul Război Mondial, pe acele meleaguri şi cărora le datorăm existenţa statală.

Estimp, osemintele strămoşilor cu pricina sunt lăsate să putrezească, pradă intemperiilor şi şobolanilor în osuarul comun de sub mausoleul din cimitirul militar al satului Poiana Sărată.

Mausoleul are o gaură ca o fereastră în zid, protejată doar de un grilaj metalic, cu ochiuri prin care mi-am putut strecura mâna şi aparatul foto.

Privind prin această gaură în zid, se pot vedea stivele de schelete umane – femururi şi tibii rânduite ca lemnele într-un palet şi, din loc în loc, cranii rostogolite pe pardoseală. Peste acestea şi printre acestea se găsesc lemne putrezite - rămăşiţele imensului coşciug care a adăpostit, odinioară, osemintele.

Pe principiul „Să vopsim pe-afară gardul”, şirurile de cruci din faţa mausoleului sunt relativ îngrijite, iar numele soldaţilor respectivi încă se disting. În schimb, crucile din a doua jumătate a cimitirului sunt năpădite de buruieni şi nu-i poţi identifica pe cei în memoria cărora au fost ridicate.

Cimitirul şi osuarul sunt comune, în sensul că acolo sunt şi rămăşiţele soldaţilor români ce au luptat în Armata Română şi ale soldaţilor aliaţi ruşi şi ale soldaţilor transilvăneni de etnie română ce au fost forţaţi să lupte în Armata Austro-Ungară împotriva fraţilor munteni, moldoveni şi chiar ardeleni refugiaţi şi osemintele soldaţilor unguri şi austrieci inamici. Este un amănunt pe care nu toţi localnicii îl ştiu şi se minunează când văd vizitatori din Ungaria cum vin şi aşază jerbe de flori sau aprind o lumânare (printre osemintele din osuarul comun am zărit chiar şi o cocardă cu tricolorul Ungariei).

Acum, spiritele sunt relativ liniştite în Poiana Sărată, din punct de vedere al relaţiilor interetnice. Dar asta şi pentru că în sat nu mai sunt unguri-ceangăi.

Odinioară, românii şi ceangăii au coexistat paşnic în Poiana Sărată băcăuană, localitate aflată chiar la graniţa primei Românii cu Autro-Ungaria din care făcea parte şi Ardealul. Dar, bătrânii satului istorisesc că, în timpul celui de-al doilea război mondial, când hortiştii făceau ravagii în Ardeal, ceangăii s-au simţit datori să-şi aducă obolul şi au executat 20 de români – vecini cu care nu avuseseră nimic de împărţit multe zeci de ani. Drept care, când roata războiului s-a întors în defavoarea hitleriştilor şi hortiştilor, ceangăii au evacuat zona, de teama represaliilor.

Cimitirul romano-catolic al satului se găseşte pe o culme muntoasă, în imediata vecinătate a monumentului închinat soldaţilor germani căzuţi în primul război mondial – iar acesta, la rândul său, marchează reduta de odinioară, cu tranşee, cuiburi de mitraliere, adăposturi pentru tunuri şi cratere provocate de obuze. Monumentul are crucea ciobită, iar din epitaful „Sie varen trev bisinden tod” („Au rămas credincioşi până la moarte”) doar ultima parte se mai distinge.

Cimitirul este complet năpădit de buruieni înalte pe alocuri de un stat de om, ce par împământenite de zeci de ani. Acolo unde se disting, inscripţiile de pe cruci (care din piatră -unele vechi de peste un secol-, care ceva mai noi, metalice) arată că mormintele sunt, în majoritate, ale unor ceangăi, dar că şi dintre români au fost printre romano-catolici.

Revenim la mausoleul închinat soldaţilor români şi maghiari din primul război mondial. Acesta este în administrarea Primăriei Oituz. Viceprimarul Ionel Gheorghe este chiar din Poiana Sărată. Când îl întrebăm dacă e la curent cu situaţia osuarului, replică: „E vreo problemă? Aşa e situţia de aproape 100 de ani”. Edilul ne invită la festivităţile din ziua de 15 august: „Chiar dacă e buget de austeritate, vom avea o distracţie populară, cu tradiţionalii mici, cu bere şi o să fie şi formaţii artistice”.

De partea sa, colonelul Traian Ungureanu, directorul adjunct al Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor deplânge situaţia mausoleului din Poiana Sărată: „Cunosc situaţia, am fost acolo chiar la începutul acestui an. Avem un proiect împreună cu omologii din Ungaria, pentru a aduce totul la starea iniţială. Să sperăm că la anul ni se vor aloca fondurile necesare. E păcat că s-au produs aceste profanări. Din păcate, sunt unii care nu au niciun dumnezeu, nu mai ţin cont de nimic. Dar şi cei din administraţia locală au partea lor de vină.”

Şi în comuna Oituz, satul Oituz (fost Grozeşti) se află un mausoleu al eroilor din localitate, morţi în timpul Primului Război Mondial. Aici nu există acces la osuarul comun şi, ca atare, se poate presupune că este într-o situaţie ceva mai bună decât cel din Poiana Sărată. Dar, starea crucilor este mai proastă – nimeni nu se oboseşte cu plivitul buruienilor măcar.

La o distanţă mică de mausoleu se află palatul cu gazon impecabil al multimilionarului Costel Căşuneanu, care deţine şi alte mari proprietăţi în sat.

Poiana Sărată este exemplul tipic de localitate românească cu potenţial turistic imens, exploatat însă exclusiv prin efortul unor investitori locali sau de prin alte părţi, care au deschis pensiuni.

Aflată într-o arie montană şi beneficiind de un peisaj absolut încântător, străbătută de Oituz şi de alte pâraie care se varsă în acesta, prin care mişună păstrăvii aflaţi des în meniul pescarilor din zonă, Poiana Sărată mai are, după cum i-o spune şi numele, un izvor de apă sărată. O conductă alimentează cu această apă sărată un mic bazin aflat într-o stare jalnică de pe malul Oituzului, folosit ca piscină, în special de turiştii mai puţin pretenţioşi, care se cazează la cort, gratis, pe terenul din împrejurimi.

Puneţi cap la cap condiţiile naturale, cu o exploatare strategică a izvorului cu apă sărată şi a istoriei locurilor şi ajungeţi la o staţiune first class. Ca să nu mai vorbim de faptul că localitatea nu se află prea departe nici de alte puncte de interes major, cum ar fi Băile Tuşnad şi Lacul Sfânta Ana. jurnalul.ro