Emil Cioran: Hitler în conștiința germană

 "Nu există niciun politician în lumea de astăzi care să-mi inspire o simpatie și admirație mai profundă decât Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om, un om pentru care fiecare act de viață este semnificativ doar în măsura în care participă simbolic la destinul istoric al națiunii. Căci Hitler este un om care nu are ceea ce se numește o viață privată. De la război încoace, viața lui este o renunțare și un sacrificiu. Singura dată când stilul de viață al unui politician capătă o profunzime este atunci când dorința de putere și voința imperialistă sunt asociate cu o mare capacitate de renunțare.

Discursurile lui sunt marcate de un patos și o frenezie la care doar viziunile unui spirit profetic pot ajunge.

Camaraderia Naționalistă: un legământ dincolo de timp

Într-o eră în care valorile sunt relativizate, iar conexiunile umane se scurg în superficialitatea rețelelor sociale, camaraderia naționalistă apare ca o formă de radicalism pozitiv — o expresie profundă a solidarității și devotamentului față de un ideal comun. Nu este o asociere de conveniență, ci o legătură trainică, născută dintr-o credință comună și dintr-o misiune care transcende individul.

Această formă de camaraderie nu se hrănește din fragilitatea empatiei moderne, ci din forța unei apartenențe totale. Aici nu se mai vorbește despre „eu” sau „tu”, ci despre un „NOI” de neclintit. Așa cum se afirmă în "Lupta pentru viitor – Calea Autonomilor”:

„Într-o lume dominată de relații sociale superficiale și individualism dizolvant social, camaraderia noastră este un adevărat extremism. Noi nu suntem o organizație obișnuită, suntem o adevărată confrerie. Dacă unul e lovit, noi toți ne simțim loviți. Dacă unul cade, toți îi întindem mâna să se ridice. Aici noțiunile de 'eu' și 'tu' dispar. Există doar 'NOI'!”

Acest „extremism” al solidarității naționaliste nu este o simplă loialitate ideologică, ci o formă de viață. Este forța care îi determină pe cei uniți sub acest stindard să sufere împreună, să lupte împreună, să creadă împreună. Nu e doar o reacție la alienarea modernă, ci o contraofensivă spirituală.

Camaraderia naționalistă este o formă de rezistență: împotriva uitării, împotriva înstrăinării, împotriva individualismului gol. Ea naște o fraternitate aproape mistică, în care identitatea individuală se topește în destinul colectiv. Nu e vorba doar de idealuri comune, ci de o viețuire comună a idealului. O apartenență care nu cere dovadă, ci o recunoaște instinctiv.

Într-un prezent grăbit și lipsit de repere, această camaraderie se ridică asemenea unei cetăți – una construită din onoare, loialitate și sacrificiu. Nu e accesibilă oricui. E o chemare. Iar cei care o aud, nu mai pot trăi altfel.

CP

Ieșirea din strânsoarea de moarte: 1. Camăta – robia modernă cu față de progres

 În vechime, sclavul era prins cu lanț. Azi, lanțul e invizibil – se numește dobândă.

Banii, care odinioară circulau ca mijloc de schimb între oameni liberi, au devenit instrumentul unei dominații globale, impusă nu prin arme, ci prin contracte și dobânzi compuse. Cel care nu are este condamnat să plătească mereu mai mult decât a primit. Și, în timp, nu doar că nu scapă, ci devine rob pe viață: robul băncii, al sistemului, al unei clase de profitori care nu muncesc, ci doar încasează.

Gottfried Feder – economistul care a îndrăznit să atace inima cancerului financiar – spunea clar:

„Cea mai mare minciună a lumii moderne este că banii pot produce alți bani fără muncă.”

Această minciună e temelia pe care s-a ridicat imperiul cametei.

Dobânda nu e un simplu mecanism economic. Ea este o strânsoare de moarte. Îți oferă aer pe datorie, apoi ți-l cere înapoi cu vârf și îndesat, până când nu mai poți respira.

Înstrăinarea României, un plan în aplicare

 România se schimbă sub ochii noștri – și nu în bine.

Conform celor mai recente date oficiale de la INS, în 2023 s-au întors acasă 217.518 români. Un semn pozitiv. Dar în același an, 147.794 de imigranți din afara Uniunii Europene au venit în România și și-au stabilit aici reședința. Nu vorbim de turiști sau muncitori sezonieri. Vorbim de oameni care rămân – și care, în majoritatea cazurilor, provin din Asia și Africa.

Dacă tendința continuă, în câțiva ani vom deveni străini în propria țară. Exact așa au căzut marile civilizații din istorie: prin înlocuire lentă, prin pierderea identității, prin toleranță dusă până la autodistrugere.

Pamflet: "Românu’ cu sapa, asiaticu’ cu salariu!"

 Trăiască globalizarea, că iaca ne-am procopsit!

Românu’ moștenitor de glie, să zacă la șomaj,

Că pe glia lui vine vietnamezu’ cu contract și anturaj.

Păi ce, noi muncim? Noi doar plătim!

Taxe, impozite și asigurări ca să aibă străinu’ serviciu stabil!

"Săpunul lui Ceaușescu" și spuma absurdului: Cum IICCMER transformă ridicolul în politică oficială

 

După ce INSH-EW a stârnit revoltă și furie persecutând români pentru opiniile exprimate pe internet, a venit și rândul Institutului de Investigare a Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) să intre în divizia instituțiilor care transformă ridicolul și abuzul în politică oficială. De această dată, „dușmanul poporului” nu este un individ cu păreri incomode, ci un simplu producător de săpun, acuzat că prin produsele sale ar „promova” imaginea lui Nicolae Ceaușescu. Această plângere penală nu doar că frizează absurdul, dar ridică și probleme serioase legate de libertatea de expresie, intervenția statului în economie și prioritatea reală a unei instituții care ar trebui să se ocupe de crimele comunismului, nu de ambalajele unor săpunuri.

Această plângere penală depusă de IICCMER împotriva producătorului săpunului „Cheia” este un exemplu elocvent de risipire a resurselor instituționale pe pseudo-cauze care frizează absurdul. Să analizăm punct cu punct de ce această acțiune este nu doar inutilă, ci și periculoasă pentru libertatea de exprimare și economia națională.

Guvernul de ocupație, impus de străini, distruge patrimoniul milenar al românilor: cazul Argedava și autostrada Burebista

Într-o țară condusă de români pentru

români, distrugerea unei cetăți de importanță națională, cum este Argedava, ar fi de neconceput. Dar România nu mai este de mult condusă de români. Astăzi, ne aflăm sub un guvern de ocupație impus de interese străine, un regim pentru care identitatea, istoria și cultura acestui popor sunt doar niște obstacole în calea „progresului”.

Un nou exemplu revoltător al acestei realități este decizia de a permite construcția autostrăzii București-Alexandria prin situl cetății Argedava, capitala lui Burebista. Acest loc ar trebui să fie protejat cu sfințenie, fiind unul dintre cele mai importante situri arheologice ale Europei. În orice altă țară civilizată, o astfel de descoperire ar fi transformată într-un centru turistic și cultural de renume mondial. La noi, însă, este condamnată la distrugere cu binecuvântarea Ministerului Culturii și a Direcției Județene pentru Cultură Giurgiu, două instituții care, în loc să protejeze patrimoniul național, acționează ca simple birouri de avizare pentru proiectele impuse de la centru.

Cine ia astfel de decizii? Cine alege să îngroape sub asfalt istoria unui popor? Nu românii, ci acei funcționari docili care execută ordinele celor ce ne-au transformat țara într-o simplă colonie economică.