Un Salazar pentru România!

 Un apel la reconstrucție națională prin autoritate, moralitate și suveranitate

Națiunile nu se clădesc pe împrumuturi și servilism, ci pe muncă și credință.”

România traversează, în aceste decenii postcomuniste, o criză profundă și multidimensională: o criză de viziune, de autoritate, de moralitate și, poate cel mai grav, de identitate. Într-un astfel de context, nu este deloc exagerat să privim către alte epoci și națiuni care, aflate în pragul colapsului, au fost redresate prin voință politică, rigoare morală și suveranitate națională.

Un astfel de exemplu este Portugalia interbelică, redresată de António de Oliveira Salazar — economist, creștin practicant, lider sobru și reformator de stat. Lecția portugheză a anilor ’30 nu este despre nostalgia unui autoritarism romantic, ci despre eficiența unei guvernări care a pus ordinea, credința și binele național mai presus de interesele de grup sau de agenda internațională.

Monarhia, o opțiune legitimă pentru viitorul României – cu fața către Dinastia Cuza

Într-o Românie prăbușită sub povara trădării identitare, a falsului elitism și a unei clase politice profund compromise, ideea revenirii la monarhie renaște ca o scânteie de speranță în sufletul unui popor obosit, dar neînfrânt. Declarația recentă a lui George Simion, liderul AUR, prin care afirmă deschis că „monarhia ar fi o idee mai bună”, nu este doar un exercițiu teoretic. Este un semnal. Este un început. Este o chemare.

România nu are nevoie doar de o schimbare de formă, ci de o întoarcere la rădăcini, la valorile care au făcut-o posibilă: curajul, jertfa și simțul datoriei față de națiune. În fața falimentului moral al regimurilor prezidențiale post-decembriste, o monarhie constituțională ar putea reface verticala pierdută a conducătorului slujitor, și nu stăpân.

Dar nu orice monarhie. Și nu orice dinastie.

Casa de Hohenzollern este un capitol încheiat. O dinastie străină, ajunsă astăzi la capătul drumului atât biologic, cât și moral. Compromisă prin abdicare, compromisă prin tăcere, compromisă prin ruperea de poporul român, această familie nu mai are ce căuta în fruntea unui stat care își dorește o reînnoire națională profundă. Și chiar dacă unele forte interesate s-au străduit din răsputeri să o resusciteze, nu și-a recăpătat pulsul. 

Noi nu putem accepta o restaurație simbolică, decorativă, impusă de elitele internaționale sau de nostalgii de salon. Monarhia românească, dacă trebuie să renască, o poate face doar prin sângele pământului românesc – prin Dinastia Cuza.

8 Mai 1945 – Victoria Marii Finanțe, Înfrângerea Europei, Începutul Robiei

 Pentru propagandiștii sistemului, 8 Mai este „Ziua Victoriei în Europa” – momentul în care Al Doilea Război Mondial s-a încheiat în Europa prin capitularea necondiționată a Germaniei național-socialiste. Dar pentru cei care privesc dincolo de fațadele ipocriziei, această zi nu este una a eliberării, ci începutul unui întuneric adânc, al ocupării Europei de către două imperii: unul financiar și democratic din Vest, celălalt bolșevic și genocidar din Est.

În 1945 nu a învins pacea. A învins camăta. A învins colonizarea economică, destrămarea suveranității, distrugerea naționalismului ca forță pozitivă de regenerare. Milioane de europeni nu au fost „eliberați”, ci au fost predați lagărului sovietic sau incluși în sistemul de control anglo-american. Națiunile au fost îngenuncheate, cultura europeană a fost rescrisă cu sânge și minciună, iar orice formă de gândire opusă materialismului globalist a fost demonizată.

Așa-zisa victorie a fost în realitate distrugerea ordinii europene bazate pe muncă, onoare, identitate și solidaritate națională. În locul unei Europe unite prin valorile sale tradiționale, am primit o Europă a băncilor, a datoriei perpetue, a „drepturilor” goale și a imigrației ca armă de distrugere etnică lentă.

Un național-socialist modern nu sărbătorește această zi. O comemorează. Nu ca nostalgie, ci ca act de conștiință istorică. Pentru că adevărul nu poate fi îngropat sub ruinele propagandei învingătorilor. Europa nu a fost eliberată. A fost cucerită de o nouă tiranie: tirania pieței fără națiune, a politicienilor fără patrie și a ideologiilor care urăsc tot ce este organic, curat și național.

Adevărata victorie a Europei va fi ziua când se va elibera din minciuna acestei false victorii.

CP

Ieșirea din strânsoarea de moarte: 2. Eliberarea din lanțul invizibil – antidotul contra sclaviei financiare

 Nu ajunge să recunoaștem boala. Trebuie să îndrăznim să vorbim despre leac.

Gottfried Feder nu s-a limitat la a demasca camăta. A propus o alternativă: un sistem economic în care banii sunt creați de stat, în slujba comunității, și în care capitalul nu se poate folosi pentru parazitism, ci doar pentru muncă productivă.

Iată câteva soluții esențiale pe care le propunea el – și care, adaptate, pot deveni baza unei renașteri reale.

1. Abolirea dobânzii asupra creditului productiv

„Capitalul nu trebuie să aibă voie să se reproducă prin sine însuși.” – G. Feder

Dobânda este instrumentul prin care cei care nu muncesc ajung să-i controleze pe cei care creează. Statul trebuie să interzică dobânda asupra împrumuturilor pentru agricultură, industrie și construcție – activități care adaugă valoare reală în economie. Asta înseamnă că un tânăr care vrea să-și facă o fermă sau o fabrică ar primi bani de la stat fără dobândă, nu de la o bancă privată care îl îngroapă în rate.

Libertatea de opinie nu se negociază: cine sunt, de fapt, extremiștii

 Într-o epocă în care democrația este invocată la orice colț de stradă, realitatea este că însăși esența unei societăți libere — libertatea de opinie — este sub asediu. Nu de către cei care gândesc altfel, nu de către cei care deranjează status quo-ul, ci tocmai de către cei care dețin puterea și decid ce ai voie să spui și ce nu.

Condamnarea unui individ la ani grei de închisoare pentru opinii — fie că sunt exprimate printr-un discurs, o melodie sau o platformă digitală — nu este un act de justiție, ci o formă de represiune ideologică. Oricât ar fi de incomode, nepopulare sau provocatoare, opiniile nu trebuie arestate. Când o societate ajunge să închidă oameni pentru ceea ce gândesc sau spun, nu vorbim de democrație, ci de totalitarism cu față politică corectă.

ROMÂNIA ÎNDATORATĂ: CINE NE VINDE ȚARA PE DOBÂNDĂ?

Datoria externă explodează, iar poporul plătește. Trădarea economică nu mai poate fi ascunsă.

Într-o Românie sufocată de scumpiri, salarii mici și exod al tinerilor, o nouă cifră rușinoasă iese la lumină: datoria externă a statului crește fără frâu, iar guvernul privește neputincios – sau, mai grav, complice.

România s-a transformat într-un vasal economic, controlat prin datorii, semnături pe hârtii și dobânzi care ne amanetează viitorul. În loc să fim un stat liber, ne comportăm ca o colonie a cămătarilor internaționali. Guvernele nu mai guvernează – doar administrează împrumuturi făcute în numele nostru, fără să ne întrebe și fără să ne respecte.

Cine sunt vinovații?

Sunt aceiași politicieni care mint poporul în campanii și îl vând după alegeri.

1 Mai. Împotriva înlocuirii naționale: Glasul muncii românești!

 

Astăzi, 1 Mai, nu celebrăm o sărbătoare artificială importată, noi cinstim adevărata valoare a muncii românești — temelia unei națiuni vii și sănătoase.

Pentru noi, național-socialiștii români, muncitorul nu este o rotiță anonimă într-o mașinărie fără suflet. El este suflul viu al poporului, făuritorul și păzitorul țării.

Dreptatea socială nu înseamnă haos sau egalitarism mincinos, ci rânduială firească: fiecare om să fie răsplătit după muncă, respectat pentru rostul său în comunitatea națională.

Astăzi, muncitorul român este batjocorit. Nu doar că este plătit mizerabil, muncind adesea în condiții nedemne, dar este și înlocuit în propria sa patrie de migranți aduși din Asia și Africa, dispuși să vândă munca la preț de nimic. Această politică de înlocuire etnică economică este o insultă adusă muncitorului român și o crimă împotriva unității noastre naționale.