„CREZ NOU (ideia național-socialistă)”: VII. Criza unității sufletești a neamului românesc

„Ori creștem ca un organism unitar, ori pierim”.

de Ștefan Tătărescu

extras din lucrarea „CREZ NOU (ideia național-socialistă)”

Cauzele pentru care România Întregită nu este încă o țară unită și sufletește sunt următoarele: a) condițiile istorice foarte diverse în care au trăit provinciile unite față de țara mumă; b) politica greșită de unificare ce s-a dus la București de la 1918-1932; c) abila propagandă pentru eșuarea spiritului unitar al neamului ce s-a dus persistent atât în Ardeal cât și în Basarabia în acest răstimp; d) lipsa unei elite intelectuale care să lupte sincer în toate provinciile pentru realizarea unității sufletești a neamului românesc.

În afară de aceste cauze pe care toată lumea le cunoaște, mai este una, poate cea mai importantă, mai puțin cunoscută, de care aș dori să mă ocup în rândurile de mai jos. Oricine o poate afla însă așa cum am aflat-o și eu citind cu atenție printre rândurile istoriei acelor popoare, care au reușit în ciuda vicisitudinilor și relelor voințe să-și clădească o țară unitară pe temelia comună a provinciilor unite în granițele etnice.

Așternând aceste rânduri pe hârtie, îmi reamintesc rolul covârșitor pe care sare însângerarea comună pe acelaș front, l-a avut în sânul procesului de unificare mai la toate popoarele. Topirea sufletelor și călirea lor în sânge reprezintă drumul pe care l-au urmat, cu sau fără voia lor, popoarele sudate sufletește în unire.

Ar fi inutil să ne raportăm pentru verificarea acestui episod la istoria altor națiuni. Ne rezumăm însăși la istoria unirii Principatelor Muntenia și Moldova. Unirea sa făcut la 1959, unirea formală, pornită din imboldul sincer al generației unirii din ambele principate. Dar un deceniu întreg s-a putut auzi: „noi moldovenii”; „voi muntenii” - și lupta surdă între București și Iași a continuat până la războiul din 1877.

După războiul independenței, expresia politică de „Muntenia și Moldova”, a ieșit din vocabular. De la Prut la Severin nu exista decât „România”. Fraternitatea de sânge obținută pe câmpiile Bulgariei ne-a adus nu numai independența și regatul, dar topirea separatismului sufletesc și zămislirea prin sânge a sufletului unitar al poporului român dintre Carpați, Dunăre și Prut.

O dovadă a adevărului exemplificat mai sus reprezintă un principiu imutabil în construcția sufletului național al popoarelor, o găsim în afirmațiile socialistului revoluționar Benito Mussolini, care spunea înainte de intrarea Italiei în război: „Sunt pentru război, căci însângerarea în război a poporului poate deschide drumul către reclădirea Italiei noi”. Iar după 10 ani de dictatură, acelaș Mussolini, conducătorul poporului italian, s-a exprimat astfel despre participarea Italiei în marele război:

„De un mileniu, provinciile italiene n-au mai luptat cot la cot însuflețite de acelaș ideal”.

„Statul italian modern, așa cum îl vedem azi, evoluat într-o concepție unitară și solidară nu ar fi fost posibil dacă poporul italian n-ar fi însângerat în întregul său pentru ideea italiană”.

Aceste reacțiuni ale clăditorului Italiei noi trebuie să ne dea mult de gândit. Găsim că ele sunt extrem de valabile pentru România.

Noi, cei care am făcut războiul, nu ne dăm încă perfect seamă de înrâurire considerabilă pe care el a avut-o în profunda prefacere sufletească și morală a unei generații întregi. De la război încoace România trăiește nu numai politicește dar sufletește o eră nouă, deschisă prin foc și sânge. La lumina ororilor, a tuturor nepregătirilor și a bogatelor jertfe eroice, am putut vedea ce admirabile însușiri morale și sufletești împodobesc sufletul nostru generos și idealist. 

Ne-am aruncat în vâlvătae și am văzut ce putem. Până nu lupți nu știi cine ești. Multora nu le convine să amintim acele memorabile clipe de împărtășanie națională, care logic ar fi să înscrie pe prima pagină a biografiei fiecărui om, și chiar a fiecărui cetățean.

Protipendada noastră politică de pe atunci (vorbesc de marea ei majoritate) n-a coborât în tranșee și a lăsat ca fumul de tămâie al frontului să-l miroase din depărtare. A fost aceasta una din marile cauze pentru care categoria politicienilor noștri a fost totdeauna mai prejos decât vremurile uriașe care ne-au covârșit. Dar calitatea sufletească a generației luptătoare a pus pecetea pe cartea vieții întregului popor în așa înaltă măsură încât, atunci când s-a pus problema atât de neașteptată a exproprierii latifundiarilor, nu s-a ivit, spre cinstea acestei nații, niciun protest al marilor agricultori, ca și cum sacrificiului de sânge ei au voit să îi adauge tot ce le era mai scump, pe cel al însuși pământului strămoșesc, adică al legământului celui mai sacru.

Nu putem totuși contesta, că buni sau răi, cum au fost toți cei din vechiul regat, eram toți legați, fatal, de lanțul aceleiași soarte, aceleiași strânse solidarități naționale.

Când unirea a fost programată la Alba Iulia și Chișinău, privind silințele onorabile care s-au făcut și repetat așa cum cei indicați s-au priceput mai bine, trebuie să recunoaștem că peste culmile Carpaților și peste apele Prutului, mâinile ce s-au întins au fost străine, sufletele ce se apropiau vibrau pe coarde diferite și gândurile ce le însoțeau nu armonizau în cadrul acelorași vederi. Era poate firesc în 1918. Dar în 1932? Inutil a afirma că unirea sufletească n-a făcut un pas înainte. Sufletul unitar al neamului nu s-a format nici nici măcar într-o într-o părticică. Aceleași baraje regionaliste ba pe ici, pe colo mijește în conștiința unora însuși separatismul.

Imposibilitatea sudurii sufletești a Românilor din cele trei unghiuri, rezidă în faptul că ei au luptat pe trei fronturi diferite. Fiecare și-a vărsat sângele cu alte gânduri. Nimeni nu putea pretinde românilor ardeleni sau basarabeni mobilizați în 1914 și porniți sub goarna regimentelor austriece sau căzăcești să se fi gândit atunci la întregirea neamului românesc. Ei și-au vărsat sângele pentru un ideal ce nu aparținea neamului lor. În acea mare încercare istoricăle-a lipsit flacăra afirmării instinctului de rasă alături de jertfa supremă ce li se impunea. Era jertfa pe care neamul nu le-a cerut-o ci numai fatalitatea și vitregia vremurilor.

Dacă în 1916, printr-un miracol ar fi izbucnit în Ardeal revoluția românilor - care ar fi luptat împotriva monarhiei habsburgice laolaltă cu trupele noastre - am fi ieșit din război nu numai cu unirea politică dar desigur cu un singur suflet, cu un singur ideal.

Istoria n-a vrut să fie așa, și astfel patriotismulfraților noștri din Ardeal și Basarabia, simțul lor românesc i-a pus de la început până la sfârșit într-un permanent și tragic echivoc, între aparența sincerității luptei și profunda dramă sufletească ce le devora conștiința.

Cine va dărui neamului românesc simțul unitar și perfecta unitate sufletească care îi lipsește? - O lungă epocă de pace cu o reciprocă înțelegere frățească într-un spirit de sinceră conciliere , sau un viitor război poate încă mai crâncen decât cel trecut?

Cum scopul acestei broșuri nu este de a face profeții, rămâne ca tot istoria evoluției poporului nostru să înregistreze atât răspunsul la această gravă întrebare cât și dreptatea considerațiunilor expuse.

IX. Școala național socialistă, școala viitorului