A plecat părintele Mişcării de Eliberare Naţională. L-am putea numi chiar – „părintele limbii române din Basarabia”. A plecat în anonimat, uitat de toată lumea, petrecut doar de prieteni şi rude apropiate. Doar câteva necroloage scurte şi formale au mai amintit că a existat o persoană cu numele Valentin Mândâcanu, eseul căruia – „Veşmântul fiinţei noastre” din anul 1988 a dat startul renaşterii conştiinţei naţionale a românilor basarabeni şi a procesului de revenire la o formă firească a limbii române din Basarabi.
Spre regretul meu, nu am avut ocazia să cunosc pe domnul Mândâcanu personal, mai mult de la distanţă în cadrul diverselor evenimente publice, prin intermediul unor texte, dar şi persoanelor care l-au cunoscut personal.
Ceea ce aş putea spune despre domnia sa este că toţi aceşti ani, nu a fost persoană publică, nu a căutat onoruri, nu şi-a rupt cămaşa de pe piept declamând poezii patriotice, nu s-a plâns de greutăţile sale, nu a căzut victima lichelismului, dimpotrivă chiar – şi-a purtat demn crucea până la capăt. Poate anume din acest motiv, plecarea lui a fost trecută cu indiferenţă de întreaga societate şi chiar de aşa-numitul „tineretul unionist”. Societatea noastră a fost prea mult obişnuită de sovietici cu aclamarea a tot felul de lepădături.
Păcat că o bună parte dintre cei care au venit să dea ultimul omagiu marelui lingvist au fost persoane în vârstă, dintre cele care mai cunosc din valoarea maestrului. A fost o înmormântare tăcută şi oarecum grăbită, într-o zi posomorâtă de toamnă…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm ca înainte de a vă expedia mesajul să vă alegeți un nume pentru a nu crea confuzii în dezbateri. Mulțumim pentru înțelegere.
Dacă nu aveți de spus nimic constructiv, nu scrieți. Nu vor fi publicate comentarii lipsite de sens sau în care sunt atacate organizații naționaliste și membri ai acestora.
„Fiecare va trebui să știe că pentru atitudinea sa va răspunde. Nu poate trăi pe lume o nație dispusă la toate părerile, la toate atitudinile...”