Marc Fredriksen – o viață trăită în slujba unui crez

În anul 1988, pe când România încă se afla sub dominația comunistă, am primit cadou un almanah editat de regimul vremii. Printre paginile acelui volum, pline de propagandă „antifascistă”, am descoperit un articol iscălit de Ion Bodunescu. Țintit în acel text era, printre alții, un militant național socialist francez, Marc Fredriksen, și publicația sa, Notre Europe. 

Deși autorul articolului, un ofițer de securitate, își propunea să-l demonizeze pe Fredriksen, să îl înfățișeze drept „pericol terorist” și „dușman al democrației”, efectul asupra mea a fost cu totul opus. Dincolo de limbajul otrăvit al comunismului, am citit despre un om care a avut curajul să se ridice împotriva mondialismului, să creadă în destinul național, în identitatea europeană și să construiască o mișcare militantă, în ciuda atacurilor sistemului.

Atunci am simțit pentru prima dată o atracție irezistibilă spre lupta națională și europeană dusă de Fredriksen și camarazii săi. Dincolo de cortina minciunii impuse de regim, descopeream în figura lui Marc Fredriksen o pildă de verticalitate, de consecvență și de demnitate militantă. În acea lectură, făcută în liniștea camerei mele, se înfiripa deja o chemare interioară către idealul pe care propaganda oficială încerca zadarnic să-l mânjească. Am păstrat acel almanah până astăzi și voi mai vorbi despre articolul "Terifianta plagă a terorismului",  încropit de Ion Bodunescu.

Așadar, cine ai fost tu, camarade Marc Fredriksen?

Marc Fredriksen (1936–2011) rămâne unul dintre cei mai cunoscuți militanți național-socialiști ai Europei occidentale postbelice. Fondator al FANE (Fédération d’Action Nationale et Européenne), funcționar bancar, dar luptător de idei prin vocație, el a fost ținta unei campanii de represiune totală: juridică, mediatică și chiar fizică. Cazul său ilustrează modul în care statul republican francez, sprijinit de organizații evreiești militante, a încercat să distrugă orice formă de mișcare național-socialistă autentică.

Biografie și formare

Născut în 1936 la Marsilia, într-o Franță devastată de război și apoi de ocupația americană.

Monarhist, parașutist, funcționar bancar, pasionat de tradiția naționalistă a Europei, de experiența Waffen-SS și de ideile național-socialiste.

În anii ’60–’70, intră în contact cu cercurile de tineri naționaliști francezi, marcate de pierderea coloniilor (Algeria, Indochina). A luptat în Algeria și ulterior s-a alăturat mișcării pentru "Algeria franceză".

Fredriksen este printre primii care înțeleg că adevărata linie revoluționară nu poate fi gaullistă, monarhistă sau conservatoare, ci numai național-socialistă, universal-europeană.

FANE – instrument de luptă

În ziua de 8 aprilie 1966, Fredriksen înființează Fédération d'action nationale européenne (Federația acțiunii naționale și europene - FANE).

Federația reunea trei mișcări: Action-Occident, Cercles Charlemagne și Comité de soutien à l’Europe réelle (Comitetul pentru Sprijinirea Europei Reale), care este secțiunea franceză a Mișcării Sociale Belgiene condusă de fostul rexist și membru al Waffen-SS Jean-Robert Debbaudt. 

Federația a debutat cu o orientare ideologică național-revoluționară, dar în scurt timp s-a îndreptat clar și definitiv spre național-socialism. 

În 1976, François Duprat a aderat la Federație și a adus în FANE Grupurile sale Naționaliste Revoluționare (GNR), ceea ce a dus la contopirea publicației Notre Europe cu Cahiers Européens și la apropierea organizației de Frontul Național. După asasinarea lui Duprat, Marc Fredriksen a fost exclus din FN. Totodată, FANE s-a numărat printre primele mișcări franceze care au adoptat și propagat curentele revizioniste.

În anii 1980 Federația avea circa 500 de membri. În tumultoasa sa existență a avut confruntări fizice nu doar cu bandele evreiești și antifasciste, dar și cu alte grupări din dreapta națională. 

FANE nu era doar o grupare politică, ci o școală de cadre pentru tinerii europeni.

Milita pentru:

unificarea continentului într-o Europă naționalistă;

respingerea capitalismului global și a comunismului;

combaterea imigrației extra-europene;

solidaritate între popoarele europene de același sânge.

Difuzarea ideilor lui Marc Fredriksen și a FANE 

  

Canalele de propagandă 

Marc Fredriksen a înțeles că o mișcare nu trăiește doar prin adunări, ci printr-o armă permanentă: cuvântul scris. De aceea, publicațiile FANE au fost nucleul central al luptei: 

Notre Europe – oficiosul mișcării, scos periodic, era mult mai mult decât un buletin: era un manifest constant pentru unitatea național-socialiștilor europeni, pentru lupta contra comunismului și contra dominației iudeo-materialiste. Și-a continuat apariția până la începutul anilor '90.

„Noi suntem luptătorii unui ideal milenar, constituind o forță care a declarat în urmă cu mai bine de jumătate de secol o luptă pe viață și pe moarte împotriva hidrei iudeo-materialiste.”

L’Immonde – pamfletul care ironiza presa sistemică, arătând corupția și duplicitatea mass-mediei republicane. Prin aceste ziare, Fredriksen a creat o rețea de lectură militantă: fiecare exemplar circula prin mâinile a 10-15 camarazi, era multiplicat, citit cu voce tare la reuniuni. 

  

Rețelele militante 

FANE a fost concepută ca o federație – adică un pol de unire a diferitelor grupuri, nu un partid electoral tradițional. Ideile se difuzau prin: 

 

cercuri de studii și întâlniri săptămânale;

tabere de vară, unde tinerii erau formați atât politic, cât și fizic; 

 

comemorări (Rudolf Hess, soldați SS francezi, camarazi căzuți). Astfel, ideologia nu rămânea teorie, ci devenea trăire colectivă. 

 Apelul la istorie și mit politic

Fredriksen a înțeles puterea simbolurilor. În fiecare număr al „Notre Europe” apăreau articole care legau trecutul (al Doilea Război Mondial, lupta Legiunii de voluntari francezi pe Frontul de Est, figura lui Hess sau a lui Degrelle) de prezent. Prin asta, ideile nu păreau simple opinii, ci moștenirea unei lupte continentale. 

  

Mesajul central 

 

Difuzarea ideilor FANE s-a axat pe câteva puncte esențiale: 

 

Europa trebuie să fie albă, națională și socialistă; 

 

capitalismul și comunismul sunt două fețe ale aceleiași dominații iudaice; 

 

tineretul european are datoria să ridice un nou front de luptă; 

 

statul republican francez este ilegitim, fiind o creație a democrației liberale; 

 

adevărata democrație este comunitatea organică a poporului. 

  

 Metoda militantă 

Fredriksen nu a căutat doar voturi, ca Frontul Național, ci formarea unui nucleu dur de cadre. Difuzarea ideilor a avut deci scopul de a: 

  

forma elite, nu mase amorfe; 

 

semăna idei revoluționare care să lucreze în tăcere, chiar și în clandestinitate; 

 

păstra flacăra național-socialistă vie, chiar și în epoca de demonizare și represiune.

Represiunea de stat

Încă din anii ’70, Fredriksen și FANE sunt vizați de:

procese repetate pentru „incitare la ură”, „apologie a nazismului”, „negaționism”;

arestări și confiscări de materiale;

cenzura publicațiilor și interzicerea manifestațiilor.

10 septembrie 1980, Paris. Marc Fredriksen sosește la Palais de Justice, unde are loc procesul său.

În fotografie, Mark Fredriksen și avocatul său în sala de judecată. 19 septembrie 1980, Paris.

În afara tribunalului, bandele evreiești pornesc acțiuni violente împotriva poliției și persoanelor identificate a fi "extremiști de dreapta". Paris, 19 septembrie 1980. 

În 1980, guvernul francez a emis un decret prin care a dizolvat oficial FANE, semnalând clar intenția de a elimina orice mișcare național-socialistă din spațiul public. Totuși, la 3 septembrie același an, încercarea de suprimare a Federației a fost contestată în justiție, iar organizația a reușit să provoace o schimbare notabilă în dreptul administrativ: Consiliul de Stat a stabilit că executivul nu mai putea emite simple decrete de dizolvare fără o motivare clară. O a doua tentativă, la 23 ianuarie 1985, a invocat acuzații grave – de la demonstrații violente până la organizare paramilitară –, dar și acest decret a fost anulat pentru vicii de procedură. Abia la a treia încercare, pe 16 septembrie 1987, autoritățile au reușit în cele din urmă să pună capăt existenței FANE.


Atacurile violente

Cea mai dramatică încercare de reducere la tăcere a lui Fredriksen a fost atacul din 1980, comis de Organizația de Apărare Evreiască (OJD):

Fredriksen a fost așteptat în fața casei sale de o bandă înarmată cu bâte și lanțuri.

Lovit repetat în cap și în corp, a suferit fracturi craniene și hemoragii interne.

A scăpat cu viață, dar a rămas marcat fizic pentru totdeauna.

Niciun agresor nu a fost condamnat. Presa oficială a justificat atacul ca „represalii” pentru opiniile sale. Aceasta dovedește complicitatea tacită dintre stat și milițiile evreiești.

Supraviețuirea și continuitatea

După atac, Fredriksen nu s-a retras complet:

a continuat să scrie articole și să participe la conferințe;

a întreținut contacte cu militanți europeni (Italia, Germania, Belgia, Spania);

a fost prezent în dezbaterile despre „legile memoriale” (Legea Gayssot, 1990), denunțând cenzurarea istoriei.

Deși sănătatea l-a obligat să se retragă în anii 2000, el a rămas un simbol al rezistenței național-socialiste franceze.

Moștenirea sa

Un exemplu de sacrificiu personal: a pus ideea mai presus de viață și de confort.

Un avertisment: a arătat până unde sunt dispuse să meargă forțele ostile Europei pentru a înăbuși adevărul.

O moștenire de cadre: mulți tineri din FANE au dus mai departe ideea europeană naționalistă.

  

Evaluare din perspectivă național-socialistă 

 

Fredriksen a fost un gardian al continuității: într-o vreme în care Europa Occidentală era prizonieră între comunism și capitalism, el a păstrat vie viziunea unei Europe naționaliste unite. Prin presa sa, prin rețelele militante și prin simbolurile de luptă, a transmis ideea că lupta nu s-a sfârșit în 1945, ci doar a intrat într-o nouă etapă. Chiar dacă statul francez a interzis FANE și i-a pus piedici, ideile au circulat, s-au multiplicat și au supraviețuit. Fredriksen a demonstrat că nu este nevoie de majorități parlamentare pentru a influența istoria, ci de camarazi loiali, idei clare și perseverență în lupta pentru viitor.

Marc Fredriksen a fost un martir viu al cauzei național-socialiste. Atacul asupra lui, represiunea juridică și stigmatizarea mediatică arată că adevăratul pericol pentru sistem nu vine din partea partidelor „de dreapta” convenționale, ci din partea acelora care cer renașterea națională și solidaritatea europeană de sânge.

Astăzi, numele său rămâne scris alături de toți aceia care au înfruntat prigoana, arătând generațiilor viitoare că lupta nu se face cu jumătăți de măsură, ci cu credință totală.

Marc Fredriksen, PREZENT!

CP