În veacul nostru, românii sunt obișnuiți să defăimeze realizările împlinite de compatrioții lor. A-i asculta, a-i crede, ar fi să dezesperăm de neamul românesc și destinele lui. Și totuși cineva trebuie să fie complect insuficient atunci când, cu toate defectele în care a persista ni se pare o virtute, nu vede în stadiul actual al românismului puterile nemărginite acumulate dintr-un glorios trecut și garanția vădită a unui viitor de strălucire. Avem între noi oameni complect consumați ca vlagă și rasă, ei văd în oglindirea propriului lor reflex, perspective negre în evoluția neamului. În alții, din fericire în cei mai mulți, vibrează forțele ascensionale și optimiste ale rasei, spiritul viu și creator al acelei admirabile filiere ancestrale pe care o găsim în undele furtunoase și zbuciumul de fiecare clipă al generațiilor ce se succed.
Popoarele sunt ca și astrele; unele au o lumină proprie, altele o lumină împrumutată. Poporul român a avut de-a lungul veacurilor o viață națională proprie și în originalitatea unui trecut fără asemănare trebuie căutate căile viitorului. În acest trecut trebuie citite destinele neamului, care ne apar plămădite din vifor și zguduiri dar care, ca și râul care se varsă în mare, nu dezminte izvorul de unde pornește.
Pentru poporul nostru, fiecare etapă de afirmare a însemnat o revoluție, pe care a scris-o cu sânge jertfind tot ceea ce a avut mai eroic în el, pentru a se întrece în sine, pentru a nu se rușina în fața amintirilor strămoșești, pentru a nu pleca fruntea în fața spadei vecinilor.
