Un manual unic al unui mod de viaţă, dar şi al unui mod de a muri: o viaţă trăită potrivit unui ideal, o moarte acceptată liber...
Este foarte greu sã detesti injustitia si sã cultivi corectitudinea.
Mai mult, atitudinea prin care crezi cã a fi corect este tot ce poti face si prin care încerci sã faci tot ce îti stã în puteri pentru a fi corect conduce de regulã la si mai multe greseli. Calea înseamnã ceva mai mult decât simpla corectitudine. Este foarte greu sã-ti dai seama de acest lucru, dar aceasta este întelepciunea supremã. Privite din aceastã perspectivã, lucruri precum corectitudinea par mai degrabã superficiale. Acest lucru nu poate fi înteles decât de cãtre adept; el nu poate fi transmis prin cuvinte. Existã totusi o metodã prin care se poate intra pe Cale chiar dacã aceasta nu este descoperitã direct de adept. Aceastã metodã constã în a te consulta cu altii. Chiar si cei care nu au realizat aceastã Cale pot vedea corect lucrurile în care nu sunt implicati personal. La acest lucru se referã proverbul jucãtorilor de go: „Cine priveste de pe margini (cu detasare) are opt ochi“. Proverbul: „Gândirea celor din jur ne ajutã sã ne descoperim propriile greseli“ se referã si el la descoperirea acestei Cãi prin consultarea cu alte persoane. Ascultarea vechilor povestiri si citirea cãrtilor scrise de autorii de altãdatã ne ajutã sã renuntãm la propria noastrã discriminare si sã ne racordãm la întelepciunea strãmosilor nostri.
(citat din cartea "Hagakure" de Yamamoto Tsunetomo)
Liviu Puticiu învaţă la Universitatea de Agricultură şi Tehnologie din Tokyo din septembrie 2010. Tânărul spune că cele şase luni petrecute în Japonia l-au schimbat mult, l-au făcut să înţeleagă mai bine cum funcţionează societatea şi, cel mai important poate, să cunoască mai bine România.
Adevărul de Seară: Ce te-a determinat să pleci la studii în Japonia?
Liviu Puticiu: Plecarea în Japonia a fost determinată de nevoia şi curiozitatea de a vedea cum se desfăşoară traiul într-o altă societate, de a lua contactul cu studenţi provenind din diferite medii culturale, dar şi de a trece printr-o experienţă care sper să mă schimbe într-un mod pozitiv.
Cum te-ai acomodat la modul de viaţă de acolo?
M-am acomodat destul de uşor, dar nu în totalitate. Viaţa se desfăşoară mult mai încet şi mai calculat decât în România, iar relaţiile interpersonale sunt mult mai reci. Dar, odată intrat într-un grup de prieteni, situaţia e chiar opusă.
Care au fost lucrurile care te-au surprins cel mai mult?
În primul rând „liniştea”, apoi nevoia lor mult mai mică de a ieşi în evidenţă ca indivizi (foarte puţini aleg să se îmbrace în culori ţipătoare, să asculte muzică tare, 90 la sută din biciclete arată la fel şi sunt gri, 80 la sută din bărbaţi poartă costum negru la serviciu).
Care ar fi principalele trei diferenţe între sistemul de învăţământ din România şi cel din Japonia?
În Japonia cursurile sunt interactive, studenţii au libertăţi mai limitate (dar acces mai uşor la informaţie), iar nevoia de gândire creativă e mai puţin importantă ca la noi, dominând cea analitică.
Ce făceai în ziua în care a avut loc seismul urmat de tsunami?
Cutremurul s-a petrecut în jurul orei 15:00 (oră locală), iar eu venisem din oraş, după o vizită, şi îmi verificam mailurile în acel moment.
Care a fost reacţia colegilor, a profesorilor?
Din cauza magnitudinii şi a duratei lungi a cutremurului am alergat toţi afară din cămin şi ne-am întâlnit în faţa intrării. Asta s-a întâmplat de două ori, deoarece una din replici a fost destul de violentă.
Te-ai gândit vreo clipă să te întorci în ţară?
M-am gândit, din cauza stării centralei nucleare. Totuşi, pe lângă alte motive, consider că e imoral să rămân aici cât situaţia e roz, iar când lucrurile se înrăutăţesc să îmi fac bagajul şi să plec.
